Picături

(fragment dintr-un viitor posibil roman terminat)

          Era iarnă! Tânărul vostru mergea încet și îngândurat pe alea albă a străzii, cu privirea inundată în potopul unor amintiri însorite. Deși era un ger atât de cumplit încât până și luna își căuta nori ca să se învelească cu ei, tânărul trist părea că nu simte frigul, de parcă ar fi avut un soare interior care îl încălzea, condensându-i apă prin ochi. Era noapte, și liniște, și nu se auzeau decât periodicele scârțăieli inexplicabile ale pantofilor tânărului, scârțăieli care păreau să-i bată în ritm cadențele inimii. După un timp de mers, tânărul se oprește și își ridică privirea schițând un zâmbet fad, aflat fiind în dreptul blocului unde trebuia să ajungă. 

          Era un bloc vechi ce parcă își purta de secole în spate troienele de zăpadă, crestat în locuri de crăpături adânci asemănătoare unor vene care converg, diverg și se îngemănează, ca într-un desen al unui orb ce-si scrijelește capodopera în funcție de intensitatea zgomotului creionului. Tânărul iarăși schițează un zâmbet gândindu-se la frica de cutremur pe care obișnuia să o aibă, dar ceva în el îi spune că nu mai contează...că s-a vindecat sau...s-a schimbat.

          În fața blocului își făcuse culcuș un câine încolăcit ca un melc în zăpadă, cu privirea blândă și umedă, deschizând din când în când ochii și privind ușa blocului cu speranța că poate va fi primit înapoi înăuntru. Tânărul vostru îl privește cu milă oglindindu-se în imaginea ghemuită de frig a câinelui, de parcă și în el mai nutrea o speranță de a fi primit din nou înăuntru undeva!...pentru prima dată tânărului i se face frig simțind parcă răceala câinelui curgându-i lui prin vene! Impresionat de animalul tremurând, tânărul îl ia în brațe, mângăindu-i capul și ocrotindu-l de frig în haina lui, și privindu-l, o lacrimă îi curge din ochi pe mână, iar câinele, ca dintr-un semn de recunoaștere între cei alungați, îi linge lacrima și își odihnește capul pe mâinile lui privind parcă mai optimist la tristețea tânărului. 

          Cei doi intră în bloc, iar tânărul lasă câinele într-unul din colțurile holului blocului, mângâindu-i o ultimă dată capul și spunându-i șoptit: "Și eu sunt ca tine, să știi! Și eu am fost alungat și mi-e frig! Măcar unul din noi a fost primit înapoi!". Câinele îl privește de parcă ar fi știut asta încă de la început și îi urmărește protectiv pașii,  în timp ce tânărul părăsește holul, urcând încet scările către apartamentul bătrânului pe care urma să-l întâlnească.

          Holurile întunecate ale blocului îi făceau mai lentă urcarea tânărului care încerca să dibuiască înălțimea scărilor pe care le urca, și, din când în când, căte o lumină obscură și scurtă își făcea apariția făcându-i privirea umedă să strălucească și dezvelind frământările din pântecele ochilor lui. Ajunge în cele din urmă în fața unei uși de lemn vechi, aproape putrezite, și, nesigur dacă este apartamentul bătrânului, bate timid de două ori la ușă. Aproape imediat ușa se deschide și în fața tânărului apare un moș nu prea înalt, slab, cu părul alb și lung și o privire calmă și îl salută pe tânăr invitându-l să pășească înăuntru. Bătrânul îi părea ciudat tânărului pentru că deși inspira încredere și liniște, nu era un bătrân obișnuit. Purta blugi din denim albaștri de care atârna un lanț ce-i dădea o aiură plăcută dar și respingătoare în același timp. Cămașa neagră pe care o purta, desfăcută la gât, se asorta vizual cu pandantele care îi ornau pieptul, iar cureaua cu ținte și brățările îi dădeau un aspect de rock star care părea inițial revoltător, dar pe care tânărul îl agrea într-un mod ciudat, reflectându-se în mod bizar în imaginea bătrânului.

          Bătrânul îl invită pe tânăr înăuntru și îl roagă să se așeze pe unul din scaunele vechi din camera lui, în timp ce el aprinde o țigară și o așează în scrumieră fără a trage măcar un fum. Tânărul încă temător ia loc pe unul din scaune încrucișându-și mâinile, sprijinindu-le pe picioare și privind cu ochii jilavi la bătrân așteptând ca acesta să spună ceva. Bătrânul era în una din celelalte camere și la un moment dat, în liniștea apartamentului, se aud acordurile unei melodii pe care tânărul o recunoaște imediat: "I don't wanna miss a thing"! Melodia acompaniază reîntoarcerea bătrânului în camera unde se afla tânărul, și îl privește pe acesta zâmbind și spunându-i: "Iubesc cântecul asta...înseamnă atât pentru mine!". Zâmbetul moșului însă nu era un zămbet de fericire, în ochii săi blajini zărindu-se o ploaie mai profundă și mai dureroasă.
-Dar, să nu vorbim despre mine! Ce te aduce în casa mea, tinere? întrebă moșul.

          Tânărul ezită un moment fiind cuprins sinestezic de armonia și versurile melodiei și gândul lui părea că fuge departe...mult prea departe. Camera devine din ce în ce mai obscură din cauza fumului țigării aprinse de bătrân care ardea singură în scrumieră și umplea camera de un miros halucinant de tutun. Bătrânul îi atinge ușor brațul aducându-l înapoi în realul lui, iar tânărul trezit parcă dintr-un vis, îi răspunde:

-Bătrâne vraci, aș dori un leac pentru plâns!

             În cameră se lăsă o liniște înspăimântătoare iar cei doi se priveau adânc unul pe celălalt, reflectându-și parcă unul altuia sufletul prin ochi. La un moment dat bătrânul rupe contactul vizual cu tănărul și, schițând o mimică dură, îi răspunde pe un ton tranșant tânărului:

-Tinere, pentru asta ai venit tu până aici? Pentru asta mă faci să-mi pierd timpul? Tinere, plânsul este un leac! Nu te poți vindeca de ceva ce te vindecă!

                Tânărul ascultă trist cuvintele bătrânului, simțindu-se parcă mai obosit ca oricând sub greutatea lacrimilor ce stăteau să-i curgă din ochi. Bătrânul era unica lui soluție de a scăpa de durerea plânsului. Umerii îi căzuseră tot mai mult și cu capul aplecat încerca să-și găsească un motiv să plece de acolo dar nu făcea decât să privească direct podeaua de parcă ar fi căzut într-o prăpastie și aștepta împăcat momentul ciocnirii cu pământul. Bătrânul, văzând starea tânărului, își coboară privirea și îl privește de parcă ar empatiza perfect cu el, de parcă tânărul ar fi o reflexie a sa în timp.Astfel că îi atinge încet capul, mângăindu-i părul lung asemenea unui câine și îl întreabă ce durere îl stoarce de lacrimi atât de mult. Tânărul nu ridică capul, dar răspunde înfundat și încet:

-Nu știu dacă e o durere sau o plăcere de care nu vreau să mă lepăd pentru că mă doare dar îmi face și bine. Poate că lacrima e un leac cum spui tu, bătrâne, dar e un leac dureros de plăcut … de dureros. Sunt nopți în care adorm și o visez și subit mă trezesc…și plâng! Și nu plâng pentru că a fost totul doar un vis, plâng pentru că aș vrea să fie noaptea mai lungă. Sunt zile în care cutreier străzi, la întâmplare și întâlnesc oameni...și îmi zâmbesc...și plâng, pentru că fiecare zâmbet îmi amintește de zâmbetul ei. Sunt clipe în care stau singur și simt cum parcă un zefir cald îmi atinge plăcut umărul … și plâng! … pentru că acolo era locul unde obișnuia să-și așeze capul când ne cuprindeam unul în brațele celuilalt... Uneori hoinăresc singuratic străzile și locurile care îmi amintesc de ea și strâng aerul în palmă și plâng!…pentru că în palma mea era palma ei când ne plimbam pe acolo de mână. Câteodată mă așez pe băncile pe care am stat și mă gândesc lăcrimând la ea… sunt momente în care mă gândesc dacă aș putea fi fericit vreodată…și încerc să caut loc în sufletul meu pentru altcineva…pentru altceva…și plâng… plâng pentru că e al Ei tot sufletul meu…iar eu pentru ea sunt nimic! 
Plâng pentru că nu aș fi putut să-i fac rău niciodată cu nimic și simt că lacrimile mele îi fac rău și aș vrea să le opresc ca să-i fie bine…aș vrea să nu mai plâng pentru ca ea să fie fericită și să nu se mai simtă legată de mila pentru mine...

Bătrânul plânge! 

          Lacrimile lui curg ca o ploaie calda de vară și izbesc podeaua puternic însă tristețea tânărului este atât de profundă încât râmâne țintuit în scaun cu privirea fixă, fără a observa reacția bătrânului. După un moment de pauză bătrânul își șterge ochii cu una din bandanele lui cu imprimeul frunzelor de marijuana cu care își mai ștersese lacrimi și în trecut. Apoi îl întrebă pe tânăr:
-Ai observat țigara aprinsă care se mistuie singură și afumă camera?

Tânărul confirmă dând din cap, iar moșul continuă:

-Eu nu fumez și nu am fumat niciodată. Dar am aprins-o pentru că fumul și mirosul îmi amintesc de Ea. Ea fuma și atunci când simt aroma tutunului umplându-mi plămânii o simt mai aproape de mine. Și eu am avut o Ea. Și melodia asta pe care o ascultăm acum îmi amintește de ea...și plâng!

           Atunci tânărul își ridică capul și privi bătrânul care îi zâmbea curat în timp ce lacrimile îi ornau chipul bătut de timp. Tânărul începu și el să plângă privind bătrânul și între cei doi se stabili o legătură atât de profundă încât parcă inimile lor băteau la unison, în timp ce, în fundal se auzea urletul câinelui amplificând și mai mult legătura dintre cei doi. La un moment dat se aude sunetul zgomotos al ceasului din camera bătrânului anunțând ora 3:33, însă niciunul dintre cei doi nu pare perturbat de freamătul timpului, și continuă să se privească compătimitor înnecându-și sufletul unul în lacrimile celuilalt.

- Vezi tu tinere, spuse bătrânul, în lumea asta există oameni mai plăcuți fizic decât noi, mai îndestulați decât noi, poate chiar mai deștepți decât noi....dar, tinere, un suflet ca al nostru e rar! Chipul îmbătrânește, averile se pierd, inteligența poate dispărea...dar sufletul...sufletul nu îmbătrânește, nu se pierde și nu dispare...Ei nu-și dau seama acum, dar în timp vor regreta că n-au întinerit lângă un suflet ca al nostru, și au ales să se îmbătrânească. Mândrește-te cu sufletul tău și cu plânsul lui pentru că nu e un păcat să plângi, ci păcat e să nu mai poți plânge. Noi cei cu suflet, noi cei care privim Viața ca pe o artă, noi suntem cei ce-i plângem pe ceilalți, noi suntem cei cărora ne e dor de ei...dar mai presus de toate, noi suntem cei care știm să iubim cu adevărat! Din păcate, tinere, pentru noi nu va plânge niciodată nimeni, de noi nimănui nu-i este dor și...pe noi nimeni nu ne iubește!

          Tânărul îl privi mai trist ca oricând pe bătrân shockându-l seninătatea cu care vorbește. Pe chipul lui traversau răuri de lacrimi mai intense ca niciodată ce nu păreau a se opri, izvorâte dintr-o dorință interioară și ascunsă a lui, pe care o șoptește încet: "N-am vrut decât să fiu iubit!". Lacrimile curg în fluvii atât de puternic încât până și țigara din scrumieră își oprește fumul mistuindu-se în propriul rug de scrum. Bătrânul îi pune una din mâini pe umăr și îi spune, acompaniat de urletul câinelui alungat din nou afară:

- Acesta esta darul de a simți, tinere! Iubește-o, trăiește în plâns și găsește-ți împlinirea în lacrimă!

Cei trei plâng!