Mămico

                                                     

C reat din neiubire, un punct fără speranță,

I n universu-i propriu, el e privat de viață,
N u-și înțelege rostul, dar simte ce-l așteaptă,

E ternul lui Parinte-l domolește-n șoaptă.

I și îndrăgește mama, dar n-a văzut-o încă,
T răiește-ntrânsa singur, o Floare într-o stâncă,
I ar mama îl refuză, căci e doar o povară,
D ar el nu știe asta, așteapt’ iubire-afară.

A limentat din ea, sedat cu răutate,
D ivinitatea doar îi ține cald în noapte,
R ăceala urii ei, și sufletu-i meschin,
E liberează-ntrânsul întregul ei venin.

P runcul ce nu a fost e chinuit, se zbate,
T rupul cel fără formă e vizitat de moarte
U itat de mama lui, ajunge la Părinte,
L umina Lui, în stele, trăiește-n cele sfinte!

S uflarea el și-a dat-o întransa, și o doare,
A șteaptă să o scape din crunta-i închisoare,
U cis, o carne moale, lipsită de regret,
C inic se-nmormântează-n apa din closet.

I ar tu acum, “mamico”, s-o iei de la-nceput,
Z adarnic viețuiește, și fă tot ce-ai facut,
I ar cănd ai timp, gândește, ce s-ar fi intâmplat,
? de Dumnezeu pe tine te-ar fi avortat ?

Ecce qui sum

Născut din îngemănarea perfidă dintre o speranţă nedesăvârşită şi un scop imprecis, a apărut o fiinţă relativ ciudată...EU...cine sunt eu?...Dacă aş ştii probabil că n-aş mai fi aici! Sunt multe, dar în acelaşi timp sunt un nimic...sunt un cântec scris de un cântăreţ prost, care s-a precipitat în dorinţa de a compune o capodoperă, şi a încurcat totul...sunt o poezie incă nescrisă, gândită şi recitată în fiecare seara de un poet trist şi impersonal...sunt un gând ce fuge permanent de mintea ce l-a săvârșit, astfel că niciodată nu-şi va găsi împlinirea...sunt o pictură renascentistă pe care toţi o încadrează în cu totul şi cu totul alte curente, iar puţinii care reuşesc să-i descopere adevărata valoare nu rezistă prea mult...sunt un ţipăt care se propagă la infinit, cu o putere atât de mare încât nimeni nu îl poate percepe, deşi le bântuie urechile în fiecare clipă...sunt un copac care se udă singur, îşi caută cu disperare lumina pentru a supraviețui şi se fereşte de umbra copacilor din jurul lui...sunt o picătură de ploaie, încă în cădere care își anticipează fiecare moment conştientă de faptul că nu poate schimba nimic şi, inverşunată împotriva gravitaţiei, încearcă să-şi lungească sfârşitul ferindu-se de vânt...sunt o piatră seacă care se crapă în fiecare moment, şi fiecare urmă a sa e dovada supravieţuirii în timp...sunt o amintire ce deseori se uită, iar când este amintită e prea tarziu...sunt un înger, sau, un demon, condamnat sau privilegiat să trăiască sau să moară printre alte flori pe care le-a ocrotit cu aripile sale şi cu al căror miros şi-a îmbiat fiecare suflare a fiinţei...sunt ceea ce vreau să fiu şi nu sunt şi ceea ce nu vreau să fiu dar sunt....

Lucruri care ma enervează în Bucale

Stau de aproape patru ani în Bucureşti şi m-am hotărât să scriu câteva din lucrurile care mă enervează peste măsură în capitala aceste minunate ţări numită România. Nu ştiu de unde să încep aşa că o s-o iau aleator:

Mă enervează poluarea)eu vin de la Sinaia aşa ca e probabil de înţeles), mă enervează gunoaiele de pe străzi, mă enervează babele fără păr care îşi etalează scalpul în faţa mea(ar fi mai uşor să-şi pună un batic sau o pălărie decât să arate întregii lumi cât de mult le-a căzut părul), mă enervează doamnele trecute de 50 de ani care poarta fuste mini şi decolteuri până la buric(da, ştiu că imaginea e înfiorătoare), mă enervează maneliştii în “Merţane” sau decapotabile, graşi, cu tricouri mulate negre care ascultă la maxim ceea ce cred ei ca e muzică(defapt sunt doar zbieretele unui ţigan care încearcă să se facă remarcat prin prostie şi penibilism), mă enervează baba de 90 de ani(poate chiar mai mult că arată ca o mumie) de sub mine pe care o apucă la 12 noaptea să cheme poliţia că ea aude cum, citez, “aruncăm cu pietricele intenţionat în podea ca să-i deranjăm ei somnul”(cred că e nebună şi sper că n-are net şi nu ştie să umble pe el că s-ar supăra rău că o numesc aşa), mă enervează semafoarele a căror complexitate arhitecturală a circuitelor îmi este extrem de greu să o înţeleg deşi sunt student la o facultate de profil(adică de ce naiba avem toţi, şi pietoni şi conducători auto aceeaşi culoare, ideea era să se stabilească nişte reguli cu culorile alea, unii trecem odată alţii altădată, sau poate gândesc eu prost), mă enervează poliţiştii din intersecţie care meniţi să stabilize traficul şi să asigure fluenţa sa, se complac în propriile mişcări nereuşite de breakdance şi fac totul exact pe dos că am ajuns să mă rog să nu dau de unu de-ăsta în intersecţii, mă enervează birocraţia de la poştă, medic, plata datoriilor, bănci unde trebuie să semnezi mii de chestii pentru o sumă infimă, mă enervează aglomeraţia matinală din RATB în care dau peste aceeaşi oameni în vârstă care se scoala de dimineaţă ca nu cumva să ajungă cineva înaintea lor la medic, în piaţă sau unde naiba se duc ei şi pentru asta se împing în tine şi te turtesc, mă enervează persoanele a căror simţ al mirosului a dispărut datorită propriei nesimţiri şi îmbracă întregul mijloc de transport în comun într-un aer primăvăratic cu iz de plante brune de pădure (coada calului, ….porcului ş.a.), mă enervează femeile de la APACA a căror gabarit este cu mult depăşit şi, în ciuda acestui fapt, pentru o singură staţie ce ar putea fi efectuată şi pedestru, ei iau RATB-ul ocupând o mare parte din volumul lui şi atentând totodată la stabilitatea şi integralitatea mijlocului de transport în comun, uneori împiedicând chiar movabilitatea sa( un mesaj pentru ele ”MERGEŢI PE JOS CĂ SUNTEŢI GRASE CA NAIBA”), mă enervează odorul insuportabil de pe stradă, mă enervează ţigăncile din pieţele bucureştene care îşi ţipă în gura mare produsele pe care le au în vânzare arătându-şi calităţile de PR, dar nu-şi dau seama că făcând asta îndepărtează posibila clientelă, mă enervează administraţia publică care începe munca în primele două luni de mandat, apoi fac pauză, şi, culmea, în pragul noilor alegeri se pun din nou pe treabă astfel că noi trebuie să ne complacem în nesimţirea malefică a intereselor partinice, mă enervează că fac o facultate foarte grea(Politehniştii ştiu de ce) în care unii profesori îşi bat joc de tine, în care ai un orar infernal, şi, după ce rezişti 5 ani şi o termini vei ajunge să lucrezi într-o firmă unde şeful tău e un rahat cu patru clase care s-a îmbogăţit “cinstit prin muncă silnică”, mă enervează persoanele care ascultă muzică pe drum sau în mijlocul de transport în comun la un volum deranjant, în nesimţirea lor incomensurabilă, nedându-şi seama că unora poate nu le plac manelele sau alte prostii pe care ei le numesc muzică...și probabil mult mai multe pe care nu mi le amintesc acum.
 Pe voi ce vă enervează?

Nicolae Guță – Stop

N.Guta
Au vrut toti dusmanii mei,
Sa ma intrec in bani cu ei,
I-am facut pe toti atenti,
Ca eu nu ma intrec in centi(bis)

Mr.Juve:
Cica vor dusmanii mei
Sa ne luam la intrecere,
Dar sigur e vreo manevra,
Sa-mi vada lovelele,
Ca eu iau foc pe loc,
Si la toti le spun STOP,
Le demonstrez la maimutoi
Ca eu cu banii ma joc
Am sa vin cu-n tir de bani,
Sa le-arat smecherie
Le-arat banii cash ,nu pe hartie
Alta data sa stie,
Smecherie!!!
O sa le-arat valoare,
SI cine e cel mai tare
Ca ala are ,si numeni NU poate sa il doboare

Zile Guta!!!

Ref :
STOP,STOP sa punem STOP
Daca vreti in bani va-ngrop
STOP ,STOP sa punem STOP
Langa mine n-aveti loc..(bis)

N.Guta
Prima runda a fost in lei
Si-am rupt un cantar cu ei
Si la runda cu valuta,
Pe dusmani am pus pe burta(biss)


Poezia începe subit cu imaginea malefică a duşmanilor, inamici ai poetului care sunt suspectaţi de creator cum că ar fi vrut să-l provoace la o întrecere materialistă. Versurile ”Au vrut toți duşmanii mei, /Să mă-ntrec în bani cu ei” sunt încărcate cu un profund sentiment de autosatisfacţie, idee ce pregăteşte ironia următoarelor versuri, căci ”I-am făcut pe toţi atenţi,/ Că eu nu mă-ntrec în cenţi”. Astfel poetul, printr-o remarcabilă invocaţie plină de rafinament şi culoare îşi supune duşmanii şi nu le acceptă provocarea de a se lupta în bani, căci el nu are aceeaşi valoare nominală a unităţii de conflict, el nefiind un deţinător de cenţi, ci probabil, de yeni.

În următoarea strofă poetul repetă ideea centrată în primele două versuri, însă acum este mult mai înverşunat. El este cuprins de o temere proprie prin care prevede că i s-ar pregăti o capcană, întrucât vrăjmaşii îl incită doar pentru a-i examina și supraveghea capacităţile monetare. Urmează ideea centrală a creaţiei, aceea a ubicuităţii proprii de a se exterioriza oricând și a contraataca prin interjecţia inteligent folosită și plină de culoare poetică ”Stop”. Se remarcă faptul că acest cuvânt definitoriu pentru ideea poetică este repetat cursiv în poezie precum și prezent în titlu, subliniind şi mai mult emfaza poetului, şi poate o deficienţă sexualaa hermafroditului, care, "e pe Stop".

În versurile ”Le demonstrez la maimuţoi,/Că eu cu banii nu mă joc”, lipsite de rimă şi ritm dar cu o muzicalitate apreciabilă interioară, poetul trece la fapte, ameninţând sau chiar acţionând împotriva celor ce-l cotropesc material, afectiv şi spiritual. Prin comparaţia duşmanilor cu ”maimuţoi”(care constituie un epitet plin de sensibilitate) poetul îşi manifestă obstinaţia de a demonstra, erijându-şi contrastanţii în entităţi inestetice. Pentru a le arată de ce este în stare, poetul proiectează o imagine ipotetică în care el, la bordul unui tir încărcat cu bani(probabil yeni) va proba că el deține supremaţia ”cashului” şi nu doar banii pe hârtie, monopol al inamicilor lui. Cuvântul în jurul căruia orbitează întreaga activitate poetică este ”şmecherie”, întrucât doar prin acest mod nefast, fatal, el va putea să-şi autoproclame supremaţia în faţa celorlalţi şi să devină pe drept cuvânt, ”cel mai tare”. Ultimul vers al strofei este o imagine poetică magnifică. Poetul, simbolizat prin pronumele demonstrativ foarte subtil ”ăla”, va apărea în faţa lumii ca cel ce deţine suprema şi totala putere, fizicul propriu fiind atăt de impunător încât nimeni şi nimic nu poate să-l depăşească şi să-l înfrângă ”Că ăla are şi nimeni nu poate să-l doboare”.

Următoarea strofă este introdusă de invocația retorică intenționat defectuoasă ”Zile Guță”, invocație care introduce patima poetului din următoarele versuri. Prin repetiţia semidoct uzată a interjecţiei ”Stop”, poetul, cuprins de propria grandomanie, îşi înstigă duşmanii, ameninţându-i cu nimicirea și îngroparea acestora în lutul banilor. Deasemenea, maestrul autodeclarat îşi confesează lipsa oblativităţii, vestindu-ne că pe acel piedestal al ignoranţei numai el are loc, numai el poate exista dincolo de efemeritate şi timp: ”Lângă mine n-aveţi loc”.

Ultima strofă este o revenire la cea iniţială, poetul făcând trimiterea la aceeaşi luptă istorică în care el este învingătorul eroic, purtându-şi stindardul ”în lei şi valută”, unităţi monetare ce devin arme de luptă psihologico-materială.

În concluzie poezia(am și eu o decenţă și nu pot să-l numesc cântec) este o oglindire veridică a realităţilor obiective ce-i macină existenţa măreţului creator. El, fiind un sclav al banului, măsoară tot ceea ce face luând drept etalon materialul, însăşi propria lui viaţă fiind un lung șir de calicii survenite din frustrările propriilor imposibilităţi.

"Denisa – După nori apare soarele"

“După nor apare soarele
După nor vine si binele
Doar tu Doamne cu puterea ta
Viaţa mi-o mai poţi schimba

2x Amară eşti viaţă
Amară şi trecatoare
Eşti ca vremea trecătoare
Azi e nor si mâine soare

2x Cel mai rău e-n viaţă
Să trăieşti doar cu speranţa
Să traieşti de azi pe mâine
Că poate-ţi va fi mai bine

2x Doamne ce ai cu mine
Parcă am dat cu pietre-n tine
De ce mă chinui mereu
Zi de zi îmi e mai greu.

Înainte de a începe un comentariu literar asupra unei capodopere cum este “piesa de mai sus” aş vrea să menţionez că pe site-ul de pe care am procurat aceste versuri (http://versuri-manele.blogspot.com/ ) existau câteva greşeli ortografice şi ortoepice naturale având în vedere natura creaţiei şi rasa scriitorului, motiv pentru care mi-am permis să le corectez pentru a nu-mi păta blogul cu dovezile de precaritate intelectuală a unor venerabili “culegători de folclor”.

Poezia începe brusc cu imaginea antagonică a celor două stări naturale fundamentale ale boltei cereşti, norul, simbol al realităţii, al umanităţii, al sensibilităţii afectiv-emoţionale specifică lumii pământeşti, şi soarele, simbol al nemuririi universale, al divinităţii absolute, al puterii demiurgice ce introduce starea eului liric din cel de-al doilea vers, căci “după nor vine şi binele”. Ideea de apartenenţă sentimentală la ideea de bine sugerată în acest vers ne duce cu gândul la autosatisfacţia eului ce îşi acceptă soarta întrucât viaţa sa este doar un izvor ce curge din inima universului, a cosmosului, adică a punctului creator. Acest pansée este inspirat din filosofia indiană dar şi de la Eminescu, însă este îmbrăcat într-o simplitate pătrunzătoare ce-i conferă naturaleţe şi actualitate pentru zilele noastre. Următorul vers vine să tulbure starea de reflectare sentimentală a eului, printr-o declamaţie emfatică, afectată, dar cu un iz de încredere şi speranţă în divinitate şi în puterea sa, căci “doar tu Doamne cu puterea ta,viaţa mi-o mai poţi schimba”. Folosirea fără majuscule a pronumelui personal la persoana a 2-a singular “tu” sugerează însă neîncrederea, deziluzia, deznădejdea eului, sentiment ce vine în contradicţie cu ideea de convingere şi speranţă, opusul ireductibil având rolul de a accentua şi mai mult trăirile interioare contradictorii ale poetului.

Următoarea strofă este o invocaţie retorică de inspiraţie populară, în care poetul se adresează vieţii, şi implicit Demiurgului, acuzându-i efemeritatea şi chinul ce îl provoacă. Epitetele “amară” şi “trecătoare” de o consonanţă colosală introduc starea de deznădejde şi accentuează apeplisia, exasperarea eului liric. Comparaţia “eşti ca vremea trecătoare” precum şi repetiţia atributului evocator “trecătoare” (care are menirea de a asigura şi rima conferind muzicalitate) sunt două metode prin care eul liric se defulează, explodează prefigurând astfel stările lui viitoare. Apare din nou aceeaşi imagine antagonică prezentă şi în prima strofă în care se face referire la cele două arme divine, soarele şi norul, arme ce capătă aici conotaţii sentimentale, sugerand cele două forme de existenţă spirituală fundamentale, binele şi răul, precum şi bucuria şi deznădejdea.

Strofa a treia este de departe cea mai sugestivă dintre cele patru, înglobând întregile trăiri afective ale eului într-un conglomerat artistic de mare rafinament. Poetul prezintă viziunea proprie asupra răului , şi anume existenţa doar cu nădejdea unei zile mai bune, cu speranţa că “mâine va fi mai bine”. El vede în această speranţă inutilitatea proprie, micimea individualităţii prins în mrejele unei divinităţi aparente, ce-i conferă stabilitate fizică, dar nu şi emoţională, determinându-l pe poet să renunţe la ultimele sale speranţe şi să acţioneze, să întreprindă fizic o acţiune care să-i dea speranţa unei zile de mâine mai bune “că poate-ţi va fi mai bine”. De remarcat este şi repetiţia verbului la modul conjunctiv prezent persoana a treia singular “să trăieşti” care vine să completeze şi mai pronunţat imaginea destabilizatoare a eului prăbuşit în abisul propriilor imposibilităţi.

Ultima strofă vine să încheie ciclul divin-uman printr-o altă referire la zeitate raportată la propriile sentimente. Poetul invocă Creatorul acuzându-l că-i atentează menirea, că îl distruge emoţional, vocativul “Doamne” şi întrebarea plină de amărăciune şi neputinţă “ce ai cu mine” fiind modurile prin care se realizează această conexiune sublimă între zeu şi creaţia sa. Eul liric suferă un crescendo emoţional care îl determină să-şi acuze Tatăl pentru chinurile pe care le suportă şi pentru că viaţa lui se îndreaptă spre un nimic efemer(zi de zi îmi e mai greu”).Motivaţia pe care şi-o autoinduce poetul este de inspiraţie biblică, survenind din Noul Testament în care Maria Magdalena a fost salvată de Iisus de la execuţia publică cu pietre. Aici poetul este cel care blamează universalitatea şi divinitatea, atitudinea lor de dispreţ fiind comparată cu aceea a unui om mâniat pentru că ”am dat cu pietre în tine”. Prin urmare poetul nu se conformează într-un final cu propria inutilitate ci se dezice de divinitate considerând că nu i-au fost ascultate rugile, şi îşi continuă viaţa pe calea întunecată a sa.

Poezia este dovada supremă a deznădejdei în faţa imanenţei universale, arătând totodată motivele pentru care omul îşi întoarce faţa de la Dumnezeu căutând să-şi facă dreptate singur şi dezicându-se de apartenenţele sale spirituale.

Lacrima

!!!
Din plâns
Am fost creaţi
O lacrimă divină
Ce-şi picură amarul
Şi-şi cere drept şi vină.
Din plâns ne-am renăscut
Şi-am învaţat trei SfinteIubire, Suflet, Gând
  Deprinse-n necuvinte.
Iar bocetul din voi
  Ce leagă nodul strâns
 Mă cheamă înapoi În plâns.
!!!

Tri-foaie

Travestitul timp trăieşte! tainic teatrul ticluind,
Toacă turla tumorală, tenebre tăgăduind...
Trezeşte trista toamnă, târziul talisman,
Tocmind tămăduirea tenorului teran...

turistul tencuieste truditul tău tablou
trişorul tentează temutul tern tangou...

..Trişor temut, turist trecut

Sentimente

Sentimente
canalii inocente,
Ce gustă din tine,
Lasând sângerând,
Un suflet plăpând,
Pierdut să se-aline,
în locuri absente
de sentimente...


Sentimente
iluzii indecente,
siluete ascunse,
ce-ţi bântuie gand,
Omoară râzând,
Iar când sunt atinse,
oferă tratamente,
cu sentimente.


Sentimente,
plăceri iminente,
Atingeri perfecte,
Şi priviri de azur,
Într-un spaţiu impur,
Cuvinte incorecte,
umplând pergamente,
cu sentimente.


Sentimente în suflet, sentimente în gand,
Sentimente în trupul de iubire flămand,
Sentimente: canalii, iluzii, plăceri...
Sunt doar, agonie, şi plans, şi dureri...
Să simti e pacatul nescris, dar ştiut,
A fi om, acesta-i tributul cerut...

Sentimente...imanente...

Amor apus

Am alergat același astru, aceeași albă amintire,
Am asanat aorta artei, anticipându-mi amăgire
Am apărat altarul ars, al albastrului apus.
Acum, adulmec alt atac , aceleași arme au adus...
Amenințat, abandonat...aștept ascuns alegoria,
Ascult amarele-armonii amplificându-mi anemia...

Amor absent!...Adânc am adormit...
...Atinsă, axa azurului abis a aurit...

Somnul Sufletului

Somnul sufletului suflă sunete sâcâitoare,
Scrijelind stelele serii, sfânta sa scurtă scrisoare,
Slove sacre, slove scumpe surd se scurg sclipind splendid,
Stropii sfarâmă speranța, săruturi se sinucid.

Suferința suprimată se schimbă sub sfântul semn,
Stârvul sufletului sec, scrie soclul său solemn:

Surprins...Soarta s-a stins!!!

Acer Alter-ego

Iar m-am trezit cu tine-n pat, acelaşi chip urât,

Acelaşi iz de inculpat, același simţ nehotarât,

Iar cânţi acelaşi cântec prost ce a-nceput să-mi placă

Şi îmi ordoni pe-un ton direct ”Ca să trăieşti, atacă!”

Iar mă priveşti cu ochii mari şi-ncerci să mă transformi,

Şoptind frânturi din paradis m-adulmeci, şi m-adormi,

            Căci vrei să vii la cârma mea, să faci ce vrei din mine             

  Să nu-mi mai simt nici carnea-n oase nici sângele în vine.

Îmi spui de fiecare dată ce vreau să mi se spună

”Ce multe putem face noi cât suntem împreună”

Şi eu te cred căci îmi oferi atâtea satisfacţii

Şi sufletu-mi călătorește în mii de destinaţii.

Mă amăgeşti cu vise false pe care eu, naiv, le-accept

Și-aşa pornesc pe drumul stâng , şi uit de-acela drept.

Rănesc, răpesc, omor și cânt, mă bucur de greşeala lor,

Pun piedici tuturor în calea-mi, sunt criminal şi sabotor,

Şi asta doar din vina ta, îmi tulburi vise, gând, simţire,

Amor şi sex a devenit ce altcândva era iubire.

Din rău în rău, și în mai rău, parcă mă simt mai bine,

Căci lent am început să uit fiinţa ce am fost,

Tu eşti un gând, gândul e-n mine,

Şi Eu nu mai am rost…

Of viața mea (scrisoare inutilă)

Da! Te-am văzut! Dar doar atât, nu m-am apropiat!
Puţeai mai rău decât un câine nespălat,
Libidinos te fandoseai în propria duhneală
Ce puhoia spoind a chipului cocleală.
Mâncai rudimentar cu mâinile-n vomat
Cu degetele şui mânjite de rahat
Luai, animale, carnea şi o bagai în rât
Şi ca un domn ai râgâit frumos…ne-ai omorât!
Şi ce te-a ars pe tine-n capul ăla gol,
C-ai început să scoţi cuvinte din alcool
Şi să ne povesteşti poveşti ce nu au rost.
Ce ai făcut tu, bre, când erai şi mai prost.
Vorbeai perfect româna de mahala imoasă,
Şi sfertodoct erai…vroiam să plec acasă!
Priveam la tine drept cu nasul protejat
Că nu credeam să văd aşa descreierat.
Apoi te-ai ridicat, mai bine stăteai jos…
Ai vrut să demonstrezi că ești şi băşinos?
Te-ai ridicat şi-ai zis: “Să punem muzici bune!”
Doar nu credeai ca Lennon, normal, manea, Minune!
Şi-ai început uşor să-ţi balansezi bostanul,
Să strigi în gura mare că tu eşti barosanul
Dar de mă-ntrebi pe mine ţi-aş spune scurt şi clar
Că nu eşti cel mai tare, homar crepuscular!
Şi dai din dos, din mâini, te mişti în ritm cu Guţă,
Doar că tu n-ai mustață, ai parul pe ruscuţă,
În rest semeni leit, eşti prost te crezi deştept,
Nu ai un vânt în cap dar eşti Preaînţelept.
Erai prea maculat! Dar, ce? Aşa se poartă.
Ce am făcut eu, Doamne, să merit astă soartă?
Să îl invit în casă pe neanderthalian
Şi să-mi împută totul, de jos până-n tavan?
Dar in final, of Doamne, te-ai hotărât să pleci,
Ai spus “Papa la fraieri!” şi te întorci în beci,
Dar ce-mi apare-n faţă, ce mai eroziune
În pantaloni tăi de-atâta ‘mpuţiciune.

Acuma c-ai plecat parcă mă simt mai bine,
Dezinfectez cu zile putoarea ce-ai lăsat,
Mirosul ăsta fain, ce nu l-ai luat cu tine,
Mi-a omorât instant gândacii de sub pat.
Şi-ţi scriu aceste rânduri cu stimă şi respect
Pentru aceia care suportă un infect
Te rog frumos, din suflet, să nu mă vizitezi,
Şi nici să treci prea-aproape că m-anesteziezi.
Sper că citeşti acum, sau am uitat…Nu ştii!!!
Cine m-a pus pe mine să scriu versuri pustii
Pe-o foaie mult prea albă pentru un cimpanzeu
Ce va sfârşi murdară la tine in veceu…

Blaindeit (scrisoare către pissumik)

Vorbisem doar pe net, şi ne-am dat întâlnire,
În parcul din oraş aproape de-asfinţire
Şi asteptam prea dornic să văd şi cum arată
Şi cum gândeşte această preaexpectată fată.
Îi luasem nişte flori, am zis să fiu romantic,
Am vrut să fiu mai simplu, n-am vrut să par gigantic
Îi luasem trandafiri: “Ah ce frumos miros!”
Şi fiindcă era frig mă îmbracasem gros.
Trecu o oră, două, dar iată că nu vine
“-M-a păcălit, sunt sigur, şi-a bătut joc de mine!”
Dar după trei răstimpi, iată că o zăresc
Mă duc eu înainte s-o-ntâmpin englezesc.
Cu cât m-apropii însă, mai mult vreau să m-abat
Căci dintr-un punct devine ceva de neuitat
Cu capul falnic, drept, şi mersul unduios
Îşi balansează greu ţesutul adipos.
Mă-ndrept spre ea incet, îi spun salutul clasic,
Îi dau buchetul roşu ce-i invelit in plastic,
Dar nu îmi mulţumeşte, îmi zice:”-A, sunt flori?”
“-Da, flori sunt, mai femeie, n-am chef de ghicitori!”
Mi-a spus:”-Credeam şi eu, că-mi dai ceva frumos
Un inelaş, un lanţ, ceva mai valoros…”
Doar nu sunt bancă, Doamne, să-i cumpăr tot ce vrea
Când nici măcar nu ştiu cum naiba o chema.
Aşa c-am întrebat-o: “Şi, tu, cum te numeşti?”
“Sunt Esmeralda Tablă, fată de Bucureşti,
Am şi talent, şi bani, nu ai cum să mă faci!”
Acum că mă gândesc, trebea să iţi iau maci.
Ce dichisită eşti, arăţi ca Cher batrână,
Lavabilă pe faţă şi lanţuri gri pe mână,
Şi plomba aia-n faţă, un dinte efemer
Îţi dă un aer sumbru de fiică de miner.
Pe degete ai ghiuluri în cap percep o trestie,
În limbă e un piercing, ajută la digestie,
Cercei ai peste tot…nu vreau să mă gândesc
Eşti şi-aşa mult prea naşpa, mai, mai, că ameţesc.
De-a ta îmbrăcăminte ce naiba pot să spun,
Ai caştiga, sunt sigur, Concursul Miss Păun,
Cu fusta aia scurtă, chilotul la vedere
Mă faci să-ti spun prea sincer:-Hai,pa! La Revedere!
Dar iată că te-așezi…Ce fac?…O iau la fugă?
Sunt prea domn să fac asta, îndur, şoptesc o rugă
Dar cred că Dumnezeu era prea ocupat
Când ai deschis tu gura…că m-ar fi ajutat.
Şi-aşa de parfumat era răsuflul tău
Simţeam cum îmi adie putoarea prin nănău
Miresme dulci de ceapă şi usturoi dospit
Zadarnic învelite în menta unui orbit.
Atunci m-am protejat…duc mâna-ncet la nas
Pun una şi pe ochi, da-ţi arde de taifas
Şi nevoit, subit, ascult tot ce îndrugi
Tu nu rosteşti cuvinte, în şoapte tu le sugi.
“Şi ce faci mai baiete? Ai em tu hat end cul!
Dar hai că-ţi dau o şansă să mă atingi pe c”r,
Să merge amândoi la disco să danseze
Şi să-ţi fac toate alea de jos şi pâna-n freze.”
În gândul meu ziceam: “Ce dreaq pot sa fac?”,
Vorbeşte, pute, cânta, sunt sigur că e drac,
Pe lângă că-i urâtă, e şi mare cât casa
Ar fi, pe bune, bună, de satelit la Nasa!
Am zis din nou:”-Sunt domn, şi trebuie s-accept
Aşa fac gentlemanii, e scris, e un precept!”
Aşa c-am acceptat să merg cu ea acolo
Mi-a spus:”Să ştii că sunt stripteuză în club Zoo!”
Atuncea m-a bufnit un râs cumplit, feroce
Să vezi că la gradina zoo, nebuna mă aduce.
Să vezi cum îmi dansează şi alte vaci ca ea
Şi boii-şi mişcă şunca în ritmuri de manea.
Mult nu m-am înşelat, e plin de barosani,
De piţipoance grase ce fac prostii pe bani,
Şi Guţă în concert, cu melodia nouă
Ce-o cântă imobil, parcă lovit in ouă.
Şi-acuma creatura îmi spune să stau jos,
Că vrea să îmi arate, cică, ceva frumos,
Aşa că se ridică, se mişcă, nu-mi dă pace
Şi cu popou-n nasu-mi mă-ntreabă dacă-mi place.
I-am zis:”Femeie, drac, sau vacă, nu ştiu ce naibii eşti
M-am saturat de tine, vreau să te potoleşti,
Nu vreau să fiu aici, nu vreau să fiu cu tine”
Şi am lăsat eu proasta, să-şi caute alt câine.

Acum că s-a sfârşit, mă simt mai împăcat,
N-am mai întâmpinat suflare de rahat
Nici prea multă osândă ascunsă într-un om
Şi nici dansuri lascive din fundul unui gnom.
Pot să îti spun acum, că iţi preamulţumesc,
Experienţa asta chiar m-a facut mai tare,
Şi în final permite-mi ca să te sfătuiesc
din pisumik aidiul să-l schimbi în pissumare.
În felul asta alţii ce sunt tot proşti ca mine
Vor ştii cu ce-au de-a face, nu te vor irita
Tu vei găsi un fraier, nu te gândi la mine
Ţi-am dat ignore, adio, sper să te pot uita…bestieeeeee

Ce-as?

AM
Aud cum ticăie, la început nu mi-am dat seama!
Tic-tac, tic-tac, tic-tac îmi sacadează teama!
Mă simt ameninţat dar nu găsesc motivul,
Căci orologiul fiinţei schiţează portativul,
Răsună efemer în note mult prea grave,
Ce-mi zămislesc în suflet gânduri bolnave.

Simt cum parcă s-a oprit, dar iarăşi se-nfiripă!
Din cap şi până-n glezne mă năpădeşte frică,
Nu ştiu ce mă aşteapă, iar ritmul infernal
Vibrează în urechi instinctul meu carnal.
Nu pot să controlez fiinţa ce am fost
nici sufletul nu-i viu, se-afundă în anost!

PM
Aş vrea să pot dormi dar zgomotul lezează,
Propagă-n trup şi gânduri idei ce deranjează,
Aş vrea să pot să-ntorc iar chipul către Tată,
Dar gâtul îmi e frânt de-a timpului săgeată!
Sunt imobilizat în spaţiul fără miez
Care mă torturează cu picături din Crez!

Acum chiar nu mai simt, ascult ritmul inert.
Cu ochii mari şi grei şi inima-n deşert,
Privesc cu neputinţă spre cerul vieţii mele
Unde subit apar lumini pure din stele!
Zâmbesc spre bolta grea cu chipul meu murdar
Şi mă ridic condus de Marşul Funerar…

OM
+Aprinde-mi lumanarea!!!+

Alt Ctrl Delete (alt ceterele dilit)

Alt ctrl delete,
S-a trezit din propriul mit,
În splendoarea lui enormă,
Unui înger îi ia formă.
E un geniu chibzuit,
Semizeu, madonnă pură,
Duhul sfânt l-a miruit.
Dar ce greutăți indură!
Nu mai poate, nu suportă,
E știrbit în proprii dinți,
Când o tânără cohortă,
Îl urmează-n drum spre sfinți.
Numai el e demn acolo,
Doar el merită iubit,
Și fiind eroul-solo,
El e solo erudit.
Prăvălește roci verbale,
Pline cu dispreț și ură,
Poate-i abate din cale
Pe nedemni c-o-njurătură.
E lezat de păcatoși,
De greșeli și de erori,
Căci:
”Ai naibii ticalosi,
Sunt cretini si au tumori.
Că degeaba-și scriu panseul,
Dacă n-au deloc talent,
Numai eu sunt panaceul,
Ei sunt doar un pansament!”

“Dragă îngere, mă rog și mă-nclin în fața ta,
Te aplaud și stimez și te știu a asculta…
Dar te rog eu, grandomane, aminteste-ți cum erai,
Înainte să fii sfânt, când erai, ca noi, un crai.
Cum cei mari dădeau în tine cu pietroaie și cu ciunți
Ce te napadeau! Ce gânduri? Să continui să renunți?
Cât de bine-ar fi acum ca în loc să rupi petale,
Să ne uzi, amice, floarea, cu criticile tale!”
De nu vrei, nu poți, nu simți,
Doar ai timpului iuți zimți,
Vor decide-ndreptățit…
Alt Ctrl Delete

Mânia mâinii mele

Mânia mâinii mele minciuni mărturisește,
Mimând milostivirea murdar mă mânzgălește,
Machiază mântuirea mascând moravuri male,
Mânia mâinii mele-mi mănâncă miezul moale.

Madonne, moaște, muze, molifte, mirodii!
Mă maculez mocnind mânjite melodii!

Mutant-malad-mâncat, moartea mi-o măsluiesc.
Mucegăiesc, maică, mucegăiesc!

Mamă, mă mângâi?

Gândul

Un simplu gând scurs se prelinge curat
Şi cântă-n eter melodii, acordat,
Dansează naiv în ringul dorinţei
Scăldându-se pur în marea fiinţei.

O floare se naşte-n lutul tău sec
Şi fluturii calzi în iubire petrec,
Petalele vii-ți cuceresc lin simţirea,
Sufletu-ţi bate în ritm mântuirea.

Iar gândul ce-a fost e acum sentiment,
Transformă adultul în adolescent,
Se propagă solemn şi zvâcneşte avid.
În inimi şi-n lume zdrobeşte orice zid.

Sunt două lumini ce lucesc sideral,
Purtate de vânt sunt botezate de val.
Din cer te privesc, iubiri amintesc,
Pe bolta serală divin contopesc.

Un astru apare, o taină preasfântă,
Cete de îngeri plutesc blând şi cântă,
Cu dorul în suflet dau lumii culoare
Zâmbind reînviaţi iubitului lor soare.

Şi totul e perfect în tinele cel nou,
Orice surâs şi gest îl simţi ca un cadou,
Nu mai trăieşti prin tine -sălăşluieşti în ea-,
Şi ea e musafir în propria ta stea.

……………………………………………………..

Şi cele două inimi se-mpărtăşesc din trup,
Se pierd în amăgire, petalele se rup,
S-au consumat în suflet, în gând s-au umilit,
Şi floarea ce a fost în spini s-a ofilit.

Luminile se sting, decorul lor dispare,
Iar sufletele vii îşi pierd grav din culoare,
Căci gândul cel suprem, rănit de-al sorţii zar,
Şi-a dat un ultim suflu pe-al timpului altar.

Utopia Albinei

Am bâzâit, sunt obosit de trup!
M-am săturat să zbor din floare-n floare!
Să duc truditul meu polen în stup,
Să nu primesc măcar vreo alintare!

Am bâzâit, regina mă dezgustă,
Sfidându-ne, ne cere tot mai mult,
E-atât de mare de zici că-i lăcustă,
Iar stupul pentru ea-i locaș de cult.

Am bâzâit, bondarii-s enervanți,
Sunt leneși și se lăfăie în miere,
Fiind ai matcii prea versați amanți,
Nectarul este troc pentru plăcere.

Am bâzâit, m-am săturat de toți!
Nu mai suport să văd atâți ca mine!
Suntem doar proști conduși de idioți,
Ei strălucesc iar noi n-avem o “pâine”!

Am bâzâit, blestem întregul roi,
Regina cu bondarii ei, cu totul,
Să bage ursul laba-n mușuroi,
Și să vă spargă fagurii cu botul!

……………………………..

Acuma tac, flămând, fără putere,
Presimt că trece eternul anotimp,
Sunt obosit să lupt printre himere,
Inconstient, mă-nțep în timp…

…Bâz , Bâz…

-Aș fi vrut să fiu viespe-

...bâz…

Cuşca

„Libertatea nu există...dar te ajută să-ţi cunoşti limitele”

L aic mă nasc în cuşcă, un simplu prizonier,
I zbesc cu neputinţă zăbrelele de fier
B at să mi se deschidă, să pot să ies afară
E xilul înăuntru, robia, mă doboară.

R ănit, fără scăpare, şi obosit să ţip
T ai din fiinţa mea şi îmi cioplesc un chip !
A ccept că am trăit doar pentru un concept
T ot irosindu-mi viaţa al morţii sunt adept.

E liberat cu voie sunt suspendat în rit
A h! Cât mi-e dor de cuşca în care am trăit!
... nu există!

Existenţa moare

G âdilat de timp, am simţit că exist
R ăcorit de Suflare, divin am secat
E liberat din viaţă ca un simplu turist
U mbrit de aparenţe am ajuns...Ce păcat!

I nfernul existenţei îl simt mai intens
N ebunia apare! E un semn! Rămas bun!
Ţ ipătul morţii se propagă mai dens
E coul se transmite lăsându-mă imun...

L as totul să treacă şi îmi aleg nimicul
E ternitatea e doar al morţii fascicul.
S.O.S.

Vise

V reau să adorm uşor, să mă înec în vis,
I luzii de îngeri s-apară în Paradis,
S ă-mi hrănesc inima cu poveşti din trecut
E retic să renasc din rostire şi lut.

V reau s-arunc orice urmă de chin şi suspin
I mun să ajung, să scap de venin!
S ă devin pur în suflet şi liber în gând,
E ternitatea să nu mă prindă plângând.

De voi găsi vreodată o cale mai uşoară...
Tot pe aici voi trece, şi gândul e-o povară.
Adio lume!

Mama

„Nu e durere mai mare pentru un părinte decât pierderea copilului”



Mama, necăjită, suspină,
Pierderea lui o mistuie complet.
Sufletu-i e prins, e mort fără vreo vină.
Și simte cum iubirea maternă,
Devine brusc,
REGRET.


Mama, necăjită, plânge,
Lacrimi îi curg încet şi se preling pe el,
Îi curăţă faţa cu picături din suflet,
La piept încet îl strânge,
Spunându-i,
„Nu E DREPT!”


Mama, necăjită, suferă,
Secată e de lacrimi şi-uscată de durere,
Fără vreun rost în viaţă, visul i se spulberă,
Căci idealul ei suprem e mort.
„De ce-aş mai vrea să mai trăiesc?”
„MAI BINE PLEC!”



MAMA ÎŞI ALINĂ NECAZUL.

Copilul

“Durerea este ultima etapă a izbăvirii”



Copilul, singur, plânge,
Cu lacrimi pure, din suflet izvorâte,
În frig, în ger, în sânge,
El vede paradisul alb, cum se transformă,
sub ochii lui adânci,
în IAD.


Copilul, singur, se roagă,
La un Dumnezeu cioplit in zapada,
Iar dureroasa plagă,
Îi fierbe sufletul și trupul dezgolit,
şi-ncepe să se simtă,
mai iubit.


Copilul, singur, ţipă,
Spre cerul-nalt ce îi părea prea sus,
Iubirea-n suflet îi apare,
Trupul îi zvâcneşte şi se-ascunde-n lut...
mort, el găseşte-acum,
VIAŢA.


COPILUL NU MAI E SINGUR.

Cina

Văd cerul cel albastru uşor cum se închide
Cum orizontul negru aşteaptă noaptea sumbră
Iar negura imensă sangvinic se deschide
Şi-apare tainic luna, ce e a morţii umbră.

Văd cum din lutul negru, măslinii se ridică
Ca blestemate vrăji ce prevestesc trecutul,
Durerea îi frământă, şi frunzele le pică,
Iar bocetu-animalic parcă le seacă lutul.

Văd în gradină Viaţa, o grandioasă casă
Ce străluceşte tainic, ca focul nemuririi
Şi paişpe oameni palizi, ce-s aşezaţi la masă,
Bărbaţii, o femeie, şi mielul izbăvirii.

Văd cum stăteau la masă în linişte deplină
Cum se uitau la dânsul şi se pierdeau incet
Privirea lui adâncă şi de iubire plină
Îţi pătrundea în suflet şi îţi bătea în piept.

Văd Mielul Mântuirii, şezând cu ei la cină,
Stătea în centrul mesei, ca soarele pe cer,
Şi-i lumina pe toţi cu aura divină
Şi-i încălzea, ferindu-i, de diavolescul ger.

Văd cum le-mparte tainic grozava băutură
Sucul lui Dyonisos devine ser divin
Şi ei îl pun în cupă, îl dau încet pe gură,
Şi simt cum le-alinează orice durere, chin.

Văd cum apoi Maria, îngenuchează greu,
Şi îşi înmoaie părul în apa născătoare,
Apoi pios îi şterge picioarele de zeu
Le mângâie cu părul şi le sărută tare.

Văd cum El se ridică, pe Iuda îl alină,
Şi îi întinde serul şi trupui lui preasfânt
Căci Iuda-i trădătorul cel fără nicio vină
El a-mplinit o lege divină pe pământ.

Dar deodată totul dispare, sunt prea mic!!!
Căci amintirea Vieţii subit mi s-a închis
Aud doar preotul şi nu mai văd nimic,
Sunt orb! Sunt prizonierul propriului meu vis!

PLAY
Shi tzi-ai început existentza
Deja începi să simtzi carentza
Shi absentza ta
viitoare.

Îtzi desfăshori filmul trăirilor tale
Din banda groasă a vietzii
Vezi pe ecranul sufletului,
Încet shi lamentabil,
frânturi din prezentza ta
din spiritul tău.

Shi-ntocmai când vrei să retrăieshti momentul,
Când vrei să resimtzi clipa,
Secunda,
Ce-tzi dă dreptul la veshnicie,
Încerci în zadar să dai
REWIND.

Începe rularea chinuitoare
Ce-tzi vesteshte momentul critic al materiei tale.
Simtzi cum clepsidra ta se scurge
repede, mult prea repede,
Încerci în zadar să dai
PAUSE.

Nu potzi, nu ai cum să faci ceva
Potzi doar s-ashteptzi apoteoticul,
imprevizibilul, imanent ecran întunecat,
care anuntză sfârshitul visului,
disparitzia ta funestă,
THE END.

Of, Doamne-Privitor, derulează-mă!!!
Să retrăiesc, să resimt, să reiau,
să-mi regăsesc sufletul!!!
Of, Doamne-Privitor, Doamne, mă rog
Dă-mi te rog telecomanda
să-mi dau singur

TURN OFF.

Rece

După un somn lung m-am trezit
Dar parcă nu sunt eu
Trecut prin vidul infinit
Uitat sunt de-orice zeu.

În faţa mea e-o cruce neagră
Dar eu nu mă simt murit
Deşi imaginea macabră
Mă-ntreabă parcă de-am trăit.

Şi ştiu că eu trăiesc acum............Şi deodată, îmi apare,
Pe-acest pământ eteric...........În cimitirul liniştit
Dar mintea mea prinsă în fum............O umbră neagră, al cărei soare
Se-afundă în himeric...............O oglindea la nesfârşit.

Deşi aş vrea să văd a cui e
Ceva mă-ndeamnă să n-o fac
Iară mirosul de tămâie
Îmi creşte frica sacadat.

Şi hotărât dar temător
Întorc sfios şi încet capul
Mă văd pe mine, parcă mor,
Dar nu sunt eu, poate e altul!

Şi simt cum sufletul se scurge
Cum lacătul corpului crapă
Şi mă cuprinde un fior dulce
Ce groapa grea adanc o sapă.

Eliberat din închisoare
Simt cum în mine fierbe lutul,
Iar vântul răbufneşte tare
Cutremurând necunoscutul.

Simt cum mă-nalţ uşor spre stele
Parcă acum teama îmi trece
Căci lumânarea vieţii mele
Se mistuie
+MĂ LASĂ RECE+

CINE ∞EZEU?

Paradisul meu e roşu acum
Negura intensă îl prinde în fum
Arde în flăcări de sânge-nroşite
Năvalnica smoală curge fierbinte.

Din cer cad pietre, ca raze de soare,
Magmatica lună-şi dă duhul în zare...
Turbată e iarba transformată în spini
Uscaţi sunt pomii de cenuşă plini.

Animalele-s prinse şi ele-n căldură
Le cresc coarne-n creştet, au spume la gură,
Urmărite de foc, cad pradă disperării
Le cad pietre-n cap, se-aruncă-n negrul mării.

E sânge peste tot. Pământul a murit !
Greoi îngeri se plimbă de parc-au obosit
Aripi le ard în spate şi mor făr’ de păcat

ŞI PENTRU TOATE ASTEA......OMUL E VINOVAT!!!
-10-15-2-6-12-14-9-13-3-1-5-4-11-7-9-

Preambul Ciclic

...

NIMIC

APARE TOTUL

IUBIRE – VIAŢĂ – SPERANŢĂ

DRAGOSTE – FERICIRE – BUCURIE – PLĂCERE

AMOR – TRISTEŢE – SUPĂRARE – DURERE

URĂ – MOARTE – DEZILUZIE

DISPARE TOTUL

NIMIC

...

Inceput

Când eram mic vedeam viaţa ca pe o paşune întinsă unde noi toţi, oile lui Dumnezeu, păşteam în linişte şi pace deplină, unde iarba era îndeajuns pentru toţi iar soarele şi cerul vegheau tot timpul asupra noastră. Cu timpul însă mediul s-a schimbat. La început iarba a început să nu mai fie de ajuns. Soarele nu mai bătea aşa cum trebuie, nopţile deveneau din ce în ce mai friguroase. Iezii cu care copilărisem începuseră să se transforme în alte animale şi brusc turma mea cu care păşteam pe munți în pace, s-a împărțit...oile s-au schimbat...pajiştea s-a transformat....ÎN JUNGLĂ. Atacat din toate părţile de haite dornice de afirmare încerc din răsputeri să rămân acelaşi ied. Din păcate suntem din ce în ce mai puțini şi tot mai mulți cad pradă haitelor. Nici nu mai știu unde sunt, de ce sunt iar singura mea armă împotriva lor este că ŞTIU CINE SUNT...iar ei nu ştiu asta...Aşa că voi încerca să lupt instinctului de haită şi voi incerca să trăiesc în continuare eliberat de orice convenţie, de orice prejudecată, în libertatea mea iluzorie, căutând permanent să găsesc rămăşiţele OMULUI din mine...

Cina

Văd cerul cel albastru uşor cum se închide
Cum orizontul negru aşteaptă noaptea sumbră

Iar negura imensă sangvinic se deschide

Şi-apare tainic luna, ce e a morţii umbră.

Văd cum din lutul negru, măslinii se ridică

Ca blestemate vrăji ce prevestesc trecutul,

Durerea îi frământă, şi frunzele le pică,

Iar bocetu-animalic parcă le seacă lutul.

Văd în gradină Viaţa, o grandioasă casă

Ce străluceşte tainic, ca focul nemuririi

Şi paişpe oameni palizi, ce-s aşezaţi la masă,

Bărbaţii, o femeie, şi mielul izbăvirii.

Văd cum stăteau la masă în linişte deplină

Cum se uitau la dânsul şi se pierdeau incet

Privirea lui adâncă şi de iubire plină

Îţi pătrundea în suflet şi îţi bătea în piept.

Văd Mielul Mântuirii, şezând cu ei la cină,

Stătea în centrul mesei, ca soarele pe cer,

Şi-i lumina pe toţi cu aura divină

Şi-i încălzea, ferindu-i, de diavolescul ger.

Văd cum le-mparte tainic grozava băutură

Sucul lui Dyonisos devine ser divin

Şi ei îl pun în cupă, îl dau încet pe gură,

Şi simt cum le alină orice durere, chin.

Văd cum apoi Maria, îngenuchează greu,

Şi îşi înmoaie părul în apa născătoare,

Apoi pios îi şterge picioarele de zeu

Le mângâie cu părul şi le sărută tare.

Văd cum El se ridică, pe Iuda îl alină,

Şi îi întinde serul şi trupui lui preasfânt

Căci Iuda-i trădătorul cel fără nicio vină

El a-mplinit o lege divină pe pământ.

Dar deodată totul dispare, sunt prea mic!!!

Căci amintirea Vieţii subit mi s-a închis

Aud doar preotul şi nu mai văd nimic,

Sunt orb! Sunt prizonierul propriului meu vis!

20 aprilie 2000, Sinaia

Cele 9 sfaturi pentru hai-fai-văr-ul din tine...

Nu sunt un adept al expunerii virtuale... cel puțin nu fizice. Apreciez expunerea intelectuală a omului și dacă aceasta e combinată cu una fizică nu pot decât să mă înclin. Deaceea, după ani de zile în care am fost mai mult decât anti-hi5 m-am hotărât să-mi fac și eu un profil pe site-ul ăsta. Cum m-am hotărât? Păi m-am gândit că e locul perfect pentru a-mi expune gândurile alături de alții de vârsta mea sau vârste apropiate, de a arăta ce sunt, cine sunt, ce fac și de a cunoaște persoane care să aibă preocupări asemănătoare cu ale mele. Prin urmare am căutat PROMOVARE și AMICI, bineînțeles lucruri demne de un tânăr al mileniului 3, așa că mânat de acestea și de CURIOZITATE mi-am facut hi5.
Nu trecuse nicio zi de cand îmi făcusem profilul și primul ADD AS A FRIEND îl primesc de la Cristina_XXX. Bineînțeles, ca orice om cu capul pe umeri am zis ca ar fi corect ca înainte să o accept ca prietenă să vad și eu câte ceva despre ea, așa că foarte curios, și conștient că XXX nu e numele de familie, i-am vizitat profilul. Odată intrat vederea mi-a fugit foarte repede la poze unde am constatat ca sub tona de machiaje și hainele mulate pe care le purta, în ciuda bureților poziționați strategic, se distingea o figura masculina de toata sila. Am mers la baie să regurgitez, și întors oscilam între a șterge profilul sau a continua. Socotind ca Cristina sau Cristin, sau cum naibii o/il chema este o excepție, am dat un ultimatum de o zi în care, dacă nu aveam să cunosc pe cineva cum trebuie, aș fi șters contul. Din fericire, sau nu, a doua zi am primit add-uri de la persoane pe care chiar le apreciam pentru ceea ce faceau și chiar am luat legătura cu ele așa că, într-un final, m-am hotărât totuși să păstrez profilul. Acum, la aproape 1 ani de când l-am creat, ma gândesc că am văzut foarte multe lucruri pe acolo, așa că mă gândesc să vi le împărtășesc și vouă ca să știți la ce vă așteptați:
1. Pe hi5 funcționeaza trocul. Adică, dacă îmi lași tu un comment îți las și eu. Dacă nu lași comment ești un nesuferit și te scot din lista mea de prieteni. E o goană nebună pentru commuri deși nu cred că o să înțeleg vreodată motivul pentru această luptă stupidă.
2. Dacă poza mică de profil e sau doar pare urâtă NU INTRA. De obicei înăuntri găsești lucruri mult mai oribile decât în afară, așa că PROTEJEAZĂ-TE.
3. Dacă primești vreun add de la vreo persoană celebră nu accepta. Tu chiar crezi că Bradd Pitt o lasă pe Angelina pentru tine? Sau că Paris Hilton vrea să te ia de soț pentru ca tu să fii moștenitorul imperiului Hilton? Stai calm, sunt doar niște stresați care n-au altă treabă decât să facă profilul unor oameni celebrii , fiind probabil frustrați de propria hidoșenie.
4. Întotdeauna în profiul unei pitzipoance vei găsi:
-o poză lângă o mașină foarte scumpă făcută când proprietarul nu era prezent. Poza poate fi de la o simplă și decentă poziție în fața mașinii până la o aruncare ”metafizică” la propriu pe caroseria automobilului, de parcă ar fi parte din el
-o poza cu sânii. Aici sunt două posibilități: ori sunt sânii ei și în cazul ăsta ai vrea să schimbi profilul, să treci la altceva, știu și eu, să citești o carte numai să nu te uiți, ori sânii unei artiste luați de pe net , subscriși cu mesaje de genul : ”va plac”...Sincer, nu!!! Bineînțeles că le-ar fi foarte greu să-și altă parte anatomică, cum ar fi creierul, pentru că nu s-a inventat nici blitz așa de puternic, nici zoom așa de mare
-o poză trucată cu un mesaj aplicat chiar peste ea. Mesajul poate varia dar in general conține cuvinte ca: tupeu, cea mai tare, model, valoare sau altele care se inscriu în aceeași tagmă lingvistică.
-o poză cu ochelari. Poza cu ochelari este indispensabilă pitzipoancelor, mai ales celor cu adevărat hidoase, care cred că ascunzându-și 90% din față cu lentilele ochelarilor vor părea mai atractive pentru masculii zoofili
-o poza cu un cur. Aici exista mai multe tipuri de cururi. Exista cururile normale, apreciabile, cururi care la prima vedere iți plac pentru ca sunt bine proporționate și arată apetisant, însă restul pozei, detaliile din spatele ei și commentul de dedesubt îți provoaca aceeași greața pe care ai mai întalnit-o, și, învățând din greșeli, apeși butonul X al browserului. Exista cururi subponderale. Genul de cururi carora și chilotii tanga le acoperă jumate din circumferința bucilor, buci care uneori nici nu există, ci doar colțurile osului pelvian ieșind prin epidermă. La fel, pentru protectie X. Și ultima categorie, probabil cea mai dură dintre toate, cururile mari. Cururile mari sunt o specie răspândită de cururi, însă atunci când le vezi dezgolite imaginea este pe cât de dezolanta pe atât de macabră. Râuri și râuri de slană curg de o parte și de alta a crăpăturii abisale ascunzând în adâncuri chilotul care parcă țipă prins între pereții de osandă. Uneori este foarte bine căzut in prăpastia intrabucală, căci, de la o vedere de distanță ai spune că nu există nimic care să acopere podoaba. Aici mai apare și ceea ce se numește Pădure Abisală, dar acesta este un subiect prea complex pe care îl voi dezbate altădată
-o poza BOOZOOKA. Este o poza in care sunt prezentate buzele rujate de la bărbie pâna la nas ale acestei specii feminine. De remarcat este și poziția buzelor, întotdeauna arcuite spre exterior, în intenția de a executa un pseudosărut efemer către privitor.
5. Există rockeri sataniști, există emo deprimați, există maneliști sofisticați. Dacă nu vrei să ai treabă cu ei mai bine nu îi bagi în seamă sau vei primi comentarii de genul ”Frate, te sparg”, ”dacă nu-mi dai add mă sinucid”, sau ”Adolis melis mortus est” (nush ce înseamnă asta).
6. Niciodată să nu comentezi pozele unei tipe care are prieten. Pentru câteva luni vei primi mesaje de amenințare de la prietenul ei, care, dacă e vreun Bad Boy autohton, bagă frica în tine și ajungi să te uiți protectiv și pe stradă să nu sară vreunu pe tine din nu știu ce tufiș.
7. Vei primi sute de mesaje de genul: ”Mi nombre es Julio. Comenta mis fotos”, ”Da-mi și mie un comment plssssssssssssssssssssssssssssssssssss”, ”I am John. Comment my photos please”...nu le băga în seamă, sunt cele mai inofensive lucruri care ți se pot întâmpla în mediul ăsta virtual.
8. Există foarte multe specimene umane, care, crescute în propria lor ignoranță se obișnuiesc cu prostia însă nu vor să pară proști. Așa că, alături de pozele lor, fie fete semidezbracate cu corpul arcuit gata de penetrare, fie baieți care își arată mușchii făcuți în două luni de sală pentru a atrage atenția de la alte părți anatomice pe care nu le dețin, vei găsi citate din Goethe, Kant, Shopenhauer care de multe ori n-au legătură cu nimic, dar, deh, dacă astea au apărut primele când le-a căutat pe google, pe astea le-a pus
9. Există persoane care au decât poze editate. Atenție APARENȚELE ÎNȘEALĂ. Așa că nu te angaja în a face cunoștință cu cineva din spațiul virtual până nu ai văzut o poza needitată. Pozele alb-negru, semicolorate, blurrate sau cu alte efecte aplicate te pot induce în eroare, sau, de cele mai multe ori, în oroare.

Acestea sunt cele 9 sfaturi pe care pot sa ți le dau. Dacă te-ai simțit în vreun fel jignit de ce am scris, crede-mă că n-a fost cu intenție....ci cu direcție. Așa că, dacă nu ai un hi5, înainte să-și faci judecă bine...Oare e de tine?...daca crezi că poți să reziști și pe net printre pitzipoance și cocalari, printre prostie și nesimțire, printre rahaturi de doi bani, atunci ești candidatul perfect. Dacă nu, atunci abține-te. Îți ajunge că-i întâlnești zilnic ca să mai dai peste ei și acolo!!!