Nu credeam că o să scriu un astfel de post dar...uite că o fac.
Ieri, oficial, am terminat politehnica. Patru ani de zbateri între ființă și neființă. Patru ani de tâmpeală, speteală, toceală, abureală, acreală, potriveală, nimereală sau mai des, nenimereală, crizeală, tocmeală și socoteală, rar milogeală, uneori sictireală și somnoleală, chiar plictiseală, dar și zdrăngăneală și pleteală, țuicăreală și lihneală, nebuneală și prosteală, dragosteală...și termin în ramoleală...
În patru ani de facultate nu a fost vreun moment în care să spun că-mi place ce fac, să spun că mă identific complet cu una din materiile pe care le învățam. Totul îmi părea mecanic, algoritmizat la maxim, fără uși, totul închis...am descoperit că politehnica închide porțile creativității și construiește un individ care să nu știe să urmeze decât algoritmii pe care îi propovăduiește instituția, iar atunci când porțile se deschid, tânărul să rămână prins în aceeași cameră fără a știi ce e afară...eu nu am putut să mă complac în asta...nu am putut fi un profund realist, și probabil din cauza aceasta adaptarea mea a fost mai mult un zbucium decât un proces firesc, uneori nedorindu-mi decât să o termin și să scap...
Îmi spuneam că Electronica nu construiește oameni, ci roboți! Materia este profund teoretică, practica este puțină și implică aparate pe care probabil Thomas Edison se juca când era mic...rare sunt laboratoarele cu adevărat dotate. Deasemenea, există o chitrozitate adâncă a cadrului didactic, care are întipărită ideea unei superiorități deice față de student, și de fiecare dată când poate aruncă fulgere pentru a-l căli și a-l face să respecte vechea maximă politehnistă("La poli primii șapte ani sunt grei, până treci în anul trei").Nu mai amintesc de dascăli universitari cu pretenții de academicieni și cu dorința de a schimba ei limba și literatura română și să reglementeze și grosimea firului de păr, de predicatori misogini care considerau materia lor sfântă, cursul lor Biblie, și ei niște Iisuși ce trebuie respectați până la ultima literă și diacritică a cursului lor, de "proofesori"(removed) cu fantezii masochiste (pour les connaisseurs), de scolărițe devenite brusc asistente universitare și impunându-se ca "ielele" facultății, de babaci și babace care au uitat să iasă la pensie și ocupă locul unor profesori tineri care chiar au abilitatea de a comunica și preda și știu să-și facă meseria într-un mod non-comunist...
A fost o reală provocare pentru un semi-umanist, ca subsemnatul, să facă o facultate profund științific realistă, să accepte să fie îngrădit și redus la un simplu mecanism uman...sau cel puțin așa părea totul la început. În timp am descoperit că, deși poate a fost mai dură decât o armată, politehnica te face să devii Om și te ajută să te integrezi mai ușor în angrenajul social...să scapi măcar aparent de statutul de neadaptat.
Îmi amintesc cursurile matinale la care dormeam prin ultimele bănci (asta în primii ani în care chiar mergeam la cursuri), laboratoarele lipsite de dotări sau dotate pe vremea lui Gheorghiu Dej, pline de gândurile plictisite ale foștilor studenților așternute cu pixul pe carcase, la fel și băncile mânzgălite cu tentativele clasice de copiere pentru a fenta sistemul, rar terminate în reușită, băncile pline cu paie (again, para conocedores), așa zisele amfiteatre în care nu încăpeau decât 50 de studenți înghesuiți, de cursurile cu doi studenți, de examenele cu subiecte stupide fără nicio legătură cu cursul la care trebuia să-ți folosești tehnicile de "abureală" ca să poți să obții sfântul 5, de așteptările infernale în fața unei uși pentru niște rezultate pentru că zeii ne chemau cu 10 ore mai devreme decât momentul în care se decideau să le anunțe, iernile în care muream de frig încercând să ascultăm cursul profesorului căruia îi tremura vocea și era învăluit în ceața propriilor cuvinte, nopțile nedormite încercând să dibuiesc pe ultima sută de metrii lucrări de laborator sau teme de seminar...îmi amintesc cum veneam de acasă, din Sinaia cu trenul în fiecare duminică, cu un ghiozdan aproape la fel de mare cât mine plin cu mâncare de la mama de acasă, de vinerile în care plecam spre casă cu vestitul personal de prânz în care trebuia să suport mirosuri îmbietoare, de pește, usturoi, ceapă, bere, transpirație și stăteam înghesuit ca sardeaua în imposibilitatea de a-mi pune măcar mâna la nas, de clasica ruta RATB acasa-facultate și vice-versa care mi-a mâncat mare parte din viață și simțuri, și m-a călit pentru traiul în capitală...
...și deși toate aceste lucruri m-au făcut să urăsc politehnica, electronica, Bucureștiul...acum, după patru ani parcă îmi lipsesc. După patru ani, tocmai când începusem să mă obișnuiesc cu sălile de curs, cu profesorii, cu colegii, prietenii, cu starea de a fi student la politehnică, totul s-a terminat...am așteptat patru ani sfârșitul calvarului, dar n-am crezut niciodată că voi fi trist...
Acum....acum sunt inginer. Sper să pot face și ceva din asta...e greu atunci când termini ceva, pentru că nu înțelegi unde îți este locul defapt. Ești într-o stare de suspensie relativ-inconștientă cu mii de drumuri care diverg, converg sau chiar trec prin tine și nu știi pe ce cale ar trebui să apuci...nu înțelegi prea bine ce ai devenit. În timp, poate cineva sau ceva va lumina calea!
Până atunci, nu credeam că o să spun asta vreodată, dar:
Vive la Politehnique! :)
