Ecce qui sum

Născut din îngemănarea perfidă dintre o speranţă nedesăvârşită şi un scop imprecis, a apărut o fiinţă relativ ciudată...EU...cine sunt eu?...Dacă aş ştii probabil că n-aş mai fi aici! Sunt multe, dar în acelaşi timp sunt un nimic...sunt un cântec scris de un cântăreţ prost, care s-a precipitat în dorinţa de a compune o capodoperă, şi a încurcat totul...sunt o poezie incă nescrisă, gândită şi recitată în fiecare seara de un poet trist şi impersonal...sunt un gând ce fuge permanent de mintea ce l-a săvârșit, astfel că niciodată nu-şi va găsi împlinirea...sunt o pictură renascentistă pe care toţi o încadrează în cu totul şi cu totul alte curente, iar puţinii care reuşesc să-i descopere adevărata valoare nu rezistă prea mult...sunt un ţipăt care se propagă la infinit, cu o putere atât de mare încât nimeni nu îl poate percepe, deşi le bântuie urechile în fiecare clipă...sunt un copac care se udă singur, îşi caută cu disperare lumina pentru a supraviețui şi se fereşte de umbra copacilor din jurul lui...sunt o picătură de ploaie, încă în cădere care își anticipează fiecare moment conştientă de faptul că nu poate schimba nimic şi, inverşunată împotriva gravitaţiei, încearcă să-şi lungească sfârşitul ferindu-se de vânt...sunt o piatră seacă care se crapă în fiecare moment, şi fiecare urmă a sa e dovada supravieţuirii în timp...sunt o amintire ce deseori se uită, iar când este amintită e prea tarziu...sunt un înger, sau, un demon, condamnat sau privilegiat să trăiască sau să moară printre alte flori pe care le-a ocrotit cu aripile sale şi cu al căror miros şi-a îmbiat fiecare suflare a fiinţei...sunt ceea ce vreau să fiu şi nu sunt şi ceea ce nu vreau să fiu dar sunt....

Inceput

Când eram mic vedeam viaţa ca pe o paşune întinsă unde noi toţi, oile lui Dumnezeu, păşteam în linişte şi pace deplină, unde iarba era îndeajuns pentru toţi iar soarele şi cerul vegheau tot timpul asupra noastră. Cu timpul însă mediul s-a schimbat. La început iarba a început să nu mai fie de ajuns. Soarele nu mai bătea aşa cum trebuie, nopţile deveneau din ce în ce mai friguroase. Iezii cu care copilărisem începuseră să se transforme în alte animale şi brusc turma mea cu care păşteam pe munți în pace, s-a împărțit...oile s-au schimbat...pajiştea s-a transformat....ÎN JUNGLĂ. Atacat din toate părţile de haite dornice de afirmare încerc din răsputeri să rămân acelaşi ied. Din păcate suntem din ce în ce mai puțini şi tot mai mulți cad pradă haitelor. Nici nu mai știu unde sunt, de ce sunt iar singura mea armă împotriva lor este că ŞTIU CINE SUNT...iar ei nu ştiu asta...Aşa că voi încerca să lupt instinctului de haită şi voi incerca să trăiesc în continuare eliberat de orice convenţie, de orice prejudecată, în libertatea mea iluzorie, căutând permanent să găsesc rămăşiţele OMULUI din mine...