Cinci cuvinte cu care ar trebui să fim pretențioși

Probabil una din cele mai frecvente expresii de pe blogul meu, una din cauzele principale pe care am identificat-o pentru distrugerea Omului și transformarea lui într-un animal social, este superficialitatea individului. Pentru mine este cea mai pregnantă trăsătură a insului contemporan, trăsătură care îl defectează treptat, îl face să se abată de la un model uman moral, îl face să uite să simtă și, încet încet, sufletul lui își va da duhul pe altarul timpului lăsând în urmă doar un corp lipsit de substanță, un mecanism care acționează și se supune instinctual.
În foarte strânsă legătură cu superficialitatea omului stă capacitatea lui de a folosi Cuvântul. Mulți tind să desconsidere puterea Cuvântului, și, din indiferență, incultură și dintr-o profundă lipsă de respect față de sine și față de cei ce-i sunt apropiați, vor tinde să-l arunce în groapa vocabularului de mahala, lipsit de valoare și care denotă și mai mult lipsa respectului de sine. Nu mă voi referi însă la acele rostiri care duc spre grotescul ființei umane pentru că sunt de părere că aceia care îmi vizitează și îmi citesc blogul au doza necesară de respect de sine încât să nu se arunce în colocvialul murdar. Mă voi referi în schimb la cinci cuvinte pe care eu le consider foarte importante, și pe care mulți dintre noi le folosim mult prea des și inutil...în felul acesta nu scade doar calitatea și puterea respectivului cuvânt, ci este rănit și sufletul care, biblic vorbind, a fost și el zămislit tot din Cuvânt. Cuvintele acestea au o mare semnificație pentru mine și le folosesc doar atunci când sufletul meu simte nevoia să le rostească, pentru că dacă le-aș rosti din obicei, dacă le-aș repeta inutil și le-aș arunca fără să le încarc de valoare, atunci mi-aș pierde cu siguranță drumul spre a deveni...Om.
Prin urmare primul cuvânt la care mă voi referi este...

"Om" - pentru mine, așa cum au observat cei care îmi frecventează blogul, cuvântul Om are o semnificație aparte decât cea biologică, în sensul că, a fi om nu înseamnă a avea premisele biologice pentru a te numi așa, nu înseamnă că dacă ești biped și poți îngâna câteva sunete într-un limbaj articulat ți-ai căpătat incontestabil statutul de Om. Pentru mine Om presupune o serie de calități morale cum sunt cinstea, onoarea, bunul simț, lipsa superficialității, lipsa ignoranței...și multe alte calități atât de rare în zilele noastre. Din păcate, așa cum am mai spus și cum mai repet și aici, societatea actuală ucide omul, transformă toate aceste calități în defecte, astfel că ființa bipedă, pentru a evolua, va trebui să se adapteze, și, adaptându-se, să se îndepărteze tot mai mult de la a dobândi statutul de Om. Nici măcar nu mai există o dorință în a-ți dori să devii Om în adevăratul sens al cuvântului...singura dorință a unui individ contemporan este aceea de a se integra în societatea profund defectă și a deveni cineva în interiorul ei, nedându-și seama că dorind să devină cineva, defapt, devine nimeni...

"Prieten" - este un cuvânt cu care deasemenea ar trebui să avem mare grijă atunci când îl folosim. Am observat că tot mai multe site-uri de socializare promovează ideea de prieten, sau, de prieten virtual, astfel că ajung ca unii indivizi să dețină mii de astfel de...prieteni...și asta îmi provoacă un sentiment de profundă mâhnire, pentru că, în timp, se va distruge și acest cuvânt și va deveni doar o convenție stupidă care să concentreze superficialul unei relații, reale sau virtuale, dintre doi indivizi. Deasemenea am cunoscut oameni care mi-au mărturisit că au zeci de prieteni. Atunci când i-am întrebat câți din acei prieteni ar fi în stare să facă orice, oricând pentru ei, câtor din acei prieteni ar putea să li se confeseze, în câți din acei prieteni ar avea încredere să-și încredințeze viața, majoritatea au tăcut...și asta pentru că prietenii sunt puțini. Avem probabil multe cunoștințe, amici, apropiați, tovarăși...dar prieteni sunt foarte puțini. Prietenul este cel care ar fi în stare să-și dea viața pentru tine, prietenul este cel care nu se teme să-ți spună când greșești, prietenul este cel care este mereu lângă tine atunci când ai nevoie de el, fie că este un moment fericit, dar mai ales în momentele mai nefericite, prietenul este cel care nu te uită niciodată, prietenul este cel pentru care nu contează cum te îmbraci, cum te comporți și nu se rușinează niciodată cu tine, prietenul...prietenul este foarte rar. Nu știu voi câți prieteni aveți, eu i-aș putea număra pe degetele de la o mână și mi-ar mai rămâne degete libere.

"A trăi" - poate că pare ciudat verbul acesta în lista mea dar am observat, în scurtul meu periplu prin viață, că majoritatea nu fac diferența dintre "a trăi" și "a supraviețui". Supraviețuirea este strict instinctuală și vine ca o moștenire animală de la strămoșii hominizi care se comportau dobitocește. Cu timpul omul ar fi trebuit să evolueze și să se detașeze de statutul de animal de pradă, să nu își promoveze decât bunăstarea fizică, ci să învețe să trăiască. Pentru mine "a trăi" înseamnă a-ți cultiva sufletul înaintea trupului, a simți și nu a te comporta instinctual....și toate acestea ar fi trebuit să vină natural ca urmare a progresului, dar, din păcate, progresul nostru este doar unul fizic, tehnologic, social dar există un pregnant regres moral care ne face să ne întoarcem la grota lipsită de sentiment. Practic diferența dintre a trăi și a supraviețui este exact o transpunere a diferenței dintre a simți și a te comporta instinctual. A simți se referă exclusiv la suflet în timp ce instinctul și satisfacerea lui sunt legate doar de nevoi trupești lipsite de profunzime și de substanță, nevoi ce sunt expresia cea mai pură a superficialului din noi. Tot mai mulți se dăruiesc fără să simtă, din simplu reflex animalic sau atracție instinctuală, tot mai mulți se lasă prinși într-un mecanism social care promovează ideea de instinct și satisfacere a lui, și uită de suflet. Haideți să simțim!
În societatea noastră majoritatea supraviețuiesc, iar cei puțini care au învățat să trăiască sunt izolați și își pierd și ei treptat acest statut din cauza inevitabilelor compromisuri la care sunt supuși (și poate că eu sunt un experiment care dovedește fraza anterioară). Prin urmare, un sfat de la un "tânăr trist" (așa cum am observat că mi se spune destul de des), ar fi acela să încercăm să nu ne lăsăm guvernați doar de material și de supraviețuire, ci să învățăm să evoluăm spiritual simțind și, într-un final, să învățăm "A trăi".

"Fericire" - probabil acest cuvânt este cel mai pretențios cuvânt din listă și spun acest lucru pentru că a fost subiectul de reflecție al multor filosofi care și-au încurcat gândurile pentru a desluși mitul lui. Fericirea este o problemă cărora toți îi dau doar soluții parțiale...și asta pentru că ne este atât de greu să înțelegem datele problemei.
Eu unul am o viziune simplistă asupra fericirii incomparabilă cu cea a marilor genii care au studiat conceptul. Pentru mine fericirea (aproximativ) nu există! Și când spun asta mă refer la o stare supremă de fericire, apropiată de absolut. Pentru mine fericirea ar trebui să survină din împlinire, împlinire care, în viziunea mea simplistă, este un concept care definește o stare de împăcare cu sinele, în care nu mai ai nevoie de nimic altceva sau altcineva decât ceea ce deții deja. Starea aceasta, din punctul meu de vedere, este starea de împăcare care îți poate declanșa sentimentul de mulțumire sufletească și, într-un final, suprema Fericire...stare care, așa cum am spus, nu există. Dar, dacă nu există, de ce am explicat-o? Am explicat-o pentru că există, de-a lungul vieții, momente discrete de fericire care ne fac să ne simțim așa cum am explicat, însă nimic nu e permanent și mereu vor apărea si contraste ale fericirii care ne vor face să coborâm din tărâmul idealității în cotidianul trist și suferind. Poate că ar trebui să nu căutăm absolut în fericire, ci doar să ne bucurăm de puținele momente din viață în care ne apropiem de autodesăvârșire. Eu unul, un "tânăr trist" artist în devenire, nu pot renunța la a căuta idealul acestul concept, chiar cu riscul de a fi aruncat iar în "întunericul bolnav al palidei luni", însă pe voi vă sfătuiesc să nu vă aruncați pe un astfel de drum, ci să învățați să profitați de mereu puținele clipe de fericire.

"Te iubesc" - ...

Stări sau/și sentiment

În ultimele zile anumite amintiri mi-au fost reactivate de unele discuții și am început să retrăiesc o perioadă destul de tristă din viața mea. Judecând-o la "călduț", pentru că mi-ar fi fost imposibil să o judec la rece având în vedere că sunt inevitabil subiectiv, am identificat două concepte, acela de Stare și acela de Sentiment, concepte care, cred eu, descriu cel mai bine acel zbucium și pe care voi încerca să îl prezint, făcând o referire cât mai impersonală și la motivele pentru care am început să scriu acest articol.

Prin urmare mă voi referi în principal la stări, pentru că ele sunt cele care ne guvernează ființa, practic Omul fiind o successiune de stări. Am identificat ca existând două tipuri de stări, în funcție de sursa care le creează: stări autoinduse folosind anumite metode pe care le voi prezenta ulterior, și stări curate, nepătate, izvorâte nemijlocit dintr-un sentiment. Cele din urmă sunt caracteristici fundamentale ale unui Om (și când spun om mă refer la conceptul fundamental de Om pe care încerc să-l promovez prin blogul meu) întrucât "a simți" este cea mai de preț calitate pe care o avem. Din păcate tot mai mulți tindem să ne suprimăm sentimentele, tindem să le controlăm, și în final, să ajungem să uităm să simțim...astfel ne pierdem calitatea de Om și ne transformăm într-un animal social profund bolnav.
Atunci când tindem să ne controlăm sentimentele ne îndreptăm spre a ne autoinduce stări prin anumite procedee mai mult sau mai puțin pozitive, sau, în unele cazuri, spre a ne anula stările prin procedee similare.
Ca să fie totul mai clar, voi da câteva exemple. Există persoane care își crestează cu lama venele doar pentru a simți endorfinele eliberate de senzația de durere. Alții folosesc tehnici mai cunoscute și mai vechi, complet distructive, și aici mă refer la droguri, fie că se fumează, trag pe nas sau injectează. Pe de altă parte există persoane care își induc stări pentru a anula efectul altor stări așa cum am spus și mai devreme. Aici exemplul cel mai pregnant este al alcoolicului care încearcă să-și înnece amarul și să uite de alte "necazuri", sorbind din licorile lui Bachus, sau ale fumătorului. Există deasemenea și multe alte moduri de a-ți crea stări, însă mă voi referi la toate folosind cuvântul Drog.
Toate aceste stări artificial create oferă anumite senzații temporare. Unele îți dau o senzație de fericire, altele te proiectează în alte lumi și-ți dau senzația de evadare din realitate, îți dau curajul de a face lucruri pe care în stare lucidă ai fi fost prea lipsit de curaj să le realizezi, îți scot la suprafață cele mai adânci dorințe sau îți ascund cele mai aprigi suferințe. Din păcate toate aceste Droguri, substanțe provocatoare de stări temporare, ajung să te distrugă și să te facă să-ți pierzi statutul de Om. Din moment ce tinzi să-ți controlezi senzațiile sau să-ți creezi singur stări fără vreun fundament sentimental, totul în pur scop de așa-zisă distracție, în timp vei ajunge să fii controlat de aceste stări și de lumea iluzorie, falsă și destructivă pe care ți-o crează. În felul asta îți vei pierde sufletul, pentru că ți l-ai vândut pentru niște senzații amăgitoare în loc să-l cultivi prin sentiment. Poți avea cele mai pure și frumoase stări într-un mod natural, fără a fi nevoie să apelezi la variante dubioase... trebuie doar să înveți să simți.
Motivele pentru care un individ începe să consume și se complace în a consuma sunt multiple.
 Principalul motiv este societatea. Trăim într-o societate care promovează stările temporare umane, planificându-i individului, inconștient, aproape orice pas. Societatea noastră este proiectată asemenea unei mașină cu stări (state machine), o mașină care inevitabil își robotizează și algoritmizează indivizii componenți și respectivii își pierd statutul de Oameni, devenind doar niște mecanisme seci și lipsite de valoare. Din păcate din ce în ce mai mult se accentuează antonimia -component al societății | om- și asta în principal din cauza tendinței de control al omului din partea societății, și al sentimentelor din partea individului, un cerc vicios care în timp va duce la autodistrugerea lumii.
Pe lângă societate, care indiscutabil este vinovată pentru multe din lipsurile noastre, intervin însă și motive mai ... casnice. Spre exemplu, unul din principalele motive pentru care cineva încearcă Drogurile este anturajul. De obicei cei care ajung consumatori de droguri sunt ființe slabe, ușor influențabile, timide, care descoperă în drog un mod de a căpăta curaj și de a-și atinge limite la care doar visau și pe care constrângerile lucidității nu îl lăsau să le atingă. Astfel devine stăpânul unei lumi proprii, nerealizându-și penibilitatea de care suferă în viața reală. De cele mai multe ori genul acesta de persoane sunt persoane care nu știu când să spună NU. Ele consideră că a accepta tot ce propune grupul din care face parte înseamnă a se integra în grup. Pe de altă parte consideră că a bea, a fuma, a trage pe nas sau, în cazuri extreme și grave, a-și injecta respectivul drog, îi conferă un statut superior celorlalți. Din păcate el nu realizează că acceptând să se comporte asemenea grupului nu face decât să devină un oarecare în grupul respectiv, și un bolnav în lumea reală. Prieteni, dacă vă aflați în astfel de situații, învățați să spuneți NU și să decideți pentru voi înșine. Dacă cei din grupul în care vă aflați vă exclud pentru că ați spus NU, înseamnă că nu ți-au fost prieteni pentru că nu te mai acceptă doar din cauza faptului că opinia ta diferă de a lor. Inșii respectivi nu ți-au vrut și nu-ți vor vrea niciodată binele, ci doar vor să se folosească de tine. Cel mai grav este că de cele mai multe ori respectivul, prins în mrejele murdare ale unui Drog, ajunge să aibă mai multă încredere în cei care îi vor răul decât în cei care țin cu adevărat la el. Nimic nu e mai urât decât să vezi cum prietenii ți se schimbă sub ochi, fizic și comportamental, sub influența stupefiantelor, cum ajung de nerecunoscut și cum se autodistrug din cauza unui moment în care au fost incapabili să decidă pentru sine și ... au făcut o greșeală.
Există persoane care consideră că dacă vor consuma ocazional nu se va întâmpla nimic. N-o să spun că eu am cosumat, dar pot să vă spun că de la o pastiluță sau un fum se poate ajunge la cazuri grave și complicate din care puțini scapă. Nici nu mă erijez într-un matur trist, sau într-un părinte responsabil acum, dar eu vă sfătuiesc să știți când să spuneți NU și să nu vă lăsați mânați în turma de oi a sistemului...să judecați pentru voi! O altă mare calitate a unui Om este aceea de a fi diferit și de a decide pentru sine. Atunci când face lucruri din simplu impuls, fără a aplica nici măcar cel mai simplu criteriu decizional, atunci când se lasă influențat de anturaj și acceptă mai ușor să fie convins de persoane necunoscute decât de cei care țin la el și îi vor indiscutabil binele, atunci când începe să-și creeze stări din simplu scop de "distracție"...atunci Omul este pierdut...devine un animal într-o turmă care se îndreaptă inevitabil spre o prăpastie.
Drogurile sunt elemente principale care distrug Omul și îl transformă într-un animal social. Acestea îl fac să-și creeze singur stări fără fond, lipsite de orice valoare și în timp să uite să simte. Adevăratele stări și senzații nu sunt create de aceste metode alternative care mereu sfârșesc urăt. Adevăratele stări sunt create de sentiment. Singurul fundament durabil al unei stări este Sentimentul. Deasemenea, așa cum am spus și mai sus și repet și aici, suprema caracteristică a Omului este aceea de "a simți". Drogurile îți crează iluzia că simți, când defapt te îndepărtează tot mai mult de la "a simți".
Sincer cred că există metode naturale mult mai eficiente și mai plăcute de distracție decât steluțele verzi, starea de disconfort, amețeală și lipsă de siguranță pe care ți-o induc substanțele halucinogene. Din păcate, dintr-un provincialism dus la extrem și o dorință de a experimenta exacerbată, indivizii ajung să conceapă distracția într-un praf sau o seringă. Sunt de acord cu experimentarea. Cu toții experimentăm, și experimentul este la baza oricărui document științific și progres uman. Doar că atunci când vezi că oameni intră în comă alcoolică sau că mor dintr-o supradoză de cocaină de ce ai mai vrea să experimentezi și tu când sunt atâtea exemple care au sfârșit urât?
Mulți o să spună că artiștii în general se droghează și beau. Aici o să contrazic vehement. Toți marii artiști au fost mari înainte de a se apuca de Droguri sau băutură. Atunci când au început să-și inducă singur stări, majoritatea din lipsă de inspirație și ca o ultimă variantă pentru a și-o redobândi, atunci a inceput declinul carierei lor. Drogurile și băutura sunt mereu distructive și niciodată nu crează ceva durabil...sunt o formă de distracție a lașilor, indivizi cărora le este frică să facă față realității.
În continuare o să postez o melodie foarte reprezentativă pentru postul meu și legată mai mult de acele stări temporare induse de Droguri. Melodia asta mi-a alinat într-un timp unele suferințe și m-a făcut să văd altfel lumea și viața (deși ulterior am aflat că fusese compusă din cu totul alte motive). În afară de melodie, foarte profunde sunt comentariile de pe vestitul site youtube postate în dreptul acestei melodii. Poate acele comentarii (din care am cules și eu puține extrase) vă vor arăta că toate formele acestea de așa zisă distracție, nu fac decât să-i rănească, să-i dezamăgească și într-un final să-i întristeze, atât pe tine, cât și pe cei din jurul tău care țin la tine și pentru care însemni ceva.

SOME YOUTUBE COMMENTS:

1. ...the drugs don't work ...too much pain.
2. Should dedicate this to my fiancè. Wish he'd stop.
3. For my cousin paul who died of marjiuana.. RIP
4. drugs have and never worked i feel sorry for people's friends or family died because of drugs

No need for drugs...You are loved !




PS: Nu știu cât de oportună pare postarea mea, dar am avut o lungă lipsă de inspirație iar postul actual mi-a fost inspirat de discuțiile cu câteva persoane (LC, AAM, NA, BT) precum și unele amintiri personale care mi-au stârnit adâncul meu sentiment antidrog :)


OFFTOPICS:
A. La poll-ul trecut vă întrebam ce vă place cel mai mult în lumea blogului meu. Rezultatele sunt în ordine, top 3: 
1. Articolele
2. Poeziile
3. Posturile legate de Iluzionism.
Prin urmare mă voi axa pe acestea pe viitor. Deasemenea celor 2 care m-au votat frustrat în cadrul poll-ului le mulțumesc foarte mult că mi-au deschis ochii dar nu le voi da plăcerea de a renunța la a mai scrie. Oricum le-am track-at IP-ul și știu cine sunt :))


B. Sunt în totală criză de idei. M-am gândit să scriu câteva postări despre diferite tipologii patologice în psihologie și felul în care le percep eu, eventual făcând referire și la unele cazuri actuale din România. Așa că vă cer vouă, celor care încă îmi mai vizitați blogul și nu v-ați plictisit de lunga mea perioadă de pauză, să votați la poll-ul din dreapta tipologia despre care ați vrea să vorbesc în următorul articol psychology-related.

Postproces de (poli)conștiință

Nu credeam că o să scriu un astfel de post dar...uite că o fac.

         Ieri, oficial, am terminat politehnica. Patru ani de zbateri între ființă și neființă. Patru ani de tâmpeală, speteală, toceală, abureală, acreală, potriveală, nimereală sau mai des, nenimereală, crizeală, tocmeală și socoteală, rar milogeală, uneori sictireală și somnoleală, chiar plictiseală, dar și zdrăngăneală și pleteală, țuicăreală și lihneală, nebuneală și prosteală, dragosteală...și termin în ramoleală...

         În patru ani de facultate nu a fost vreun moment în care să spun că-mi place ce fac, să spun că mă identific complet cu una din materiile pe care le învățam. Totul îmi părea mecanic, algoritmizat la maxim, fără uși, totul închis...am descoperit că politehnica închide porțile creativității și construiește un individ care să nu știe să urmeze decât algoritmii pe care îi propovăduiește instituția, iar atunci când porțile se deschid, tânărul să rămână prins în aceeași cameră fără a știi ce e afară...eu nu am putut să mă complac în asta...nu am putut fi un profund realist, și probabil din cauza aceasta adaptarea mea a fost mai mult un zbucium decât un proces firesc, uneori nedorindu-mi decât să o termin și să scap...

         Îmi spuneam că Electronica nu construiește oameni, ci roboți! Materia este profund teoretică, practica este puțină și implică aparate pe care probabil Thomas Edison se juca când era mic...rare sunt laboratoarele cu adevărat dotate. Deasemenea, există o chitrozitate adâncă a cadrului didactic, care are întipărită ideea unei superiorități deice față de student, și de fiecare dată când poate aruncă fulgere pentru a-l căli și a-l face să respecte vechea maximă politehnistă("La poli primii șapte ani sunt grei, până treci în anul trei").Nu mai amintesc de dascăli universitari cu pretenții de academicieni și cu dorința de a schimba ei limba și literatura română și să reglementeze și grosimea firului de păr, de predicatori misogini care considerau materia lor sfântă, cursul lor Biblie, și ei niște Iisuși ce trebuie respectați până la ultima literă și diacritică a cursului lor, de "proofesori"(removed) cu fantezii masochiste (pour les connaisseurs), de scolărițe devenite brusc asistente universitare și impunându-se ca "ielele" facultății, de babaci și babace care au uitat să iasă la pensie și ocupă locul unor profesori tineri care chiar au abilitatea de a comunica și preda și știu să-și facă meseria într-un mod non-comunist...
         A fost o reală provocare pentru un semi-umanist, ca subsemnatul, să facă o facultate profund științific realistă, să accepte să fie îngrădit și redus la un simplu mecanism uman...sau cel puțin așa părea totul la început. În timp am descoperit că, deși poate a fost mai dură decât o armată, politehnica te face să devii Om și te ajută să te integrezi mai ușor în angrenajul social...să scapi măcar aparent de statutul de neadaptat.

         Îmi amintesc cursurile matinale la care dormeam prin ultimele bănci (asta în primii ani în care chiar mergeam la cursuri), laboratoarele lipsite de dotări sau dotate pe vremea lui Gheorghiu Dej, pline de gândurile plictisite ale foștilor studenților așternute cu pixul pe carcase, la fel și băncile mânzgălite cu tentativele clasice de copiere pentru a fenta sistemul, rar terminate în reușită, băncile pline cu paie (again, para conocedores), așa zisele amfiteatre în care nu încăpeau decât 50 de studenți înghesuiți, de cursurile cu doi studenți, de examenele cu subiecte stupide fără nicio legătură cu cursul la care trebuia să-ți folosești tehnicile de "abureală" ca să poți să obții sfântul 5, de așteptările infernale în fața unei uși pentru niște rezultate pentru că zeii ne chemau cu 10 ore mai devreme decât momentul în care se decideau să le anunțe, iernile în care muream de frig încercând să ascultăm cursul profesorului căruia îi tremura vocea și era învăluit în ceața propriilor cuvinte, nopțile nedormite încercând să dibuiesc pe ultima sută de metrii lucrări de laborator sau teme de seminar...îmi amintesc cum veneam de acasă, din Sinaia cu trenul în fiecare duminică, cu un ghiozdan aproape la fel de mare cât mine plin cu mâncare de la mama de acasă, de vinerile în care plecam spre casă cu vestitul personal de prânz în care trebuia să suport mirosuri îmbietoare, de pește, usturoi, ceapă, bere, transpirație și stăteam înghesuit ca sardeaua în imposibilitatea de a-mi pune măcar mâna la nas, de clasica ruta RATB acasa-facultate și vice-versa care mi-a mâncat mare parte din viață și simțuri, și m-a călit pentru traiul în capitală...

                       ...și deși toate aceste lucruri m-au făcut să urăsc politehnica, electronica, Bucureștiul...acum, după patru ani parcă îmi lipsesc. După patru ani, tocmai când începusem să mă obișnuiesc cu sălile de curs, cu profesorii, cu colegii, prietenii, cu starea de a fi student la politehnică, totul s-a terminat...am așteptat patru ani sfârșitul calvarului, dar n-am crezut niciodată că voi fi trist...

          Acum....acum sunt inginer. Sper să pot face și ceva din asta...e greu atunci când termini ceva, pentru că nu înțelegi unde îți este locul defapt. Ești într-o stare de suspensie relativ-inconștientă cu mii de drumuri care diverg, converg sau chiar trec prin tine și nu știi pe ce cale ar trebui să apuci...nu înțelegi prea bine ce ai devenit. În timp, poate cineva sau ceva va lumina calea!

Până atunci, nu credeam că o să spun asta vreodată, dar:

                   Vive la Politehnique!  :)

Spovedanie pentru copilul din tine

De când nu te-ai mai spovedit? Erai mic, mergeai în grup la biserică și îi povesteai preotului cum îți minți părinții și cât de mult îl invidiezi pe Gigel că are jucării mai frumoase ca ale tale. După asta, undeva acolo, ceva s-a rupt. Poate n-ai mai simțit nevoia, poate ai uitat, poate că ai amânat...și ai rămas nemărturisit.

De când nu te-ai mai spovedit? și acum nu mă refer la taina sfântă, ci pur și simplu la o spovedanie cuiva apropiat. De când n-ai mai spus tot ce ai pe suflet cuiva?...tinzi să ții totul în tine crezând că oricum nimeni nu te-ar asculta, doar tu poți fi singurul cu adevărat conștient de trăirile tale și doar tu te poți înțelege.

Încerci să-ți ascunzi gândurile, să porți măști, să disimulezi, doar pentru a nu arăta ce simți cu adevărat. În fiecare zi altă mască, în fiecare zi mai grea, cu fiecare zi te simți mai străin de tine și simți cum noul tu pune stăpânire pe eul tău și devii, conștient sau nu, altcineva. Te uiți la cel ce ai fost și nu te mai recunoști.

Mai ții minte copilul care se bucura de fiecare clipă?

Mai ții minte copilul care zâmbea la soare?

Mai ții minte copilul liber?

Mai ții minte copilul sincer?

Mai ții minte copilul curat?

                              

Mă mai ții minte?

....................................................................

Ce am fost și ce am ajuns?

             Am fost iezi liberi, acum suntem oi într-o turmă păstorită de un cioban orb...

             Am fost păsări, acum ne târâm pe pământ cu aripile frânte sau am uitat să zburăm...

             Am fost flori, acum stă să cadă și ultima petală din corola noastră...

          Facem parte dintr-o lume profund desacralizată, o lume lipsită de repere în care am uitat să fim oameni. Ne-am pierdut absolut orice legătură cu umanitatea, și am ajuns să involuăm treptat spre subspecii care ne dezonorează profund. Deși aparent suntem într-un progres tehnologic și social colosal, suntem într-un profund regres uman și spiritual.

          Ne măsurăm existența în bancnote, nu în prieteni. Suntem în stare să ne vindem orice, până și părinții ca să facem rost de bani și să "devenim cineva", fără să ne dăm seama că defapt devenim nimeni. Am ajuns să trăim pentru bani, nu să trăim din bani. Banii ne guvernează gândul și simțurile pentru că știm că mercantilismul societății noastre ne va satisface toate instinctele atât timp cât buzunarul nostru le permite...și așa devenim animale. Împlinirea, prietene, nu o vei obține niciodată prin bani. Banii poate că îți aduc o aparentă stare de bine, de siguranță, dar pe măsură ce banii îți controlează toate simțurile, pe măsură ce devii ahtiat după "materialisme", calea spre împlinirea ta e iremediabil pierdută.

         Am ajuns să nu mai fim noi. Fie că o facem pentru a ne integra, fie că o facem de teama de a fi respinși de societate sau pur și simplu de rușine, majoritatea tindem să părem altcineva, să ne ascundem pentru a nu fi loviți, arătați cu degetul sau interpretați greșit. Ne e rușine să fim noi înșine, și încercăm să părem altcineva iar, în timp, masca începe să ne controleze și uităm cine am fost, uităm de unde am plecat, ne uităm rostul în viață și devenim doar una din oile oarbe și ascultătoare ale turmei sistemului.

         Nu mai avem principii. Toate reperele de educație și valoare pe care le deprinsesem în copilăria noastră s-au pierdut undeva în timp. Apreciem cum rage un manelist sau cum își unduiește șuncile o duduie scârboasă, iar când un om talentat își expune harul pentru care a muncit de când se știe, începem să aruncăm cu pietre în el și să-l ocărâm pentru că e diferit...pentru că el are talent și noi suntem invidioși...și astfel, piatră după piatră aruncată devenim din răi în mai răi, și ne afundăm tot mai mult în prăpastie și în întuneric.

Lovim, insultăm, vandalizăm, arătăm cu degetul, criticăm, urâm, invidiem, furăm, ucidem, trădăm, mințim, înșelăm...și avem impresia că toate acestea ne fac să simțim că trăim, când ele nu fac decât să ne scrie sentința.     De trăit am uitat să trăim demult...

        ...și asta pentru că am uitat să iubim. Oamenii secolului nostru au considerat iubirea demodată, și au transformat-o în ceva mai practic...în SEX. În ziua de azi totul se rezumă la SEX. Schimbăm parteneri fără să mai ținem cont de nimic, ne afișăm în public în cele mai josnice moduri posibile, ne delectăm ochii cu cele mai abjecte priveliști, și mai rău de atât este că nu ne simțim vinovați, pentru că societatea cultivă SEX-ul ca pe o normalitate, ca pe un firesc. SEX-ul e un mod de a-ți satisface un simplu instinct animalic, fără a te controla, e o formă profund demitizată a iubirii. Și deși cele două poate par atât de apropiate ca și înțeles SEX-ul e cel mai mare dușman al iubirii...SEX-ul se bazează doar pe plăcere și pe atracție fizică, și cum poți avea o relație durabilă cu cineva, cum poți să te echilibrezi ca om atunci când singurul lucru care te leagă de respectivul e învelișul lui estetic care îți generează trăiri orgasmice de moment. Iubirea înseamnă mult mai mult decât atât. Înseamnă comunicare, înțelegere, atracție și la alte niveluri decât cel instinctiv, înseamnă respect. Iubești cu adevărat doar atunci când, introspectiv, realizezi că ții mai mult la ființa iubită decât la propriul eu. IIUBIREA înseamnă fericire, iar fericirea înseamnă împlinire, nu plăcere, nu sex. Iubirea spre deosebire de sex, dăinuie în timp, ține de foame, ține de cald, și, cel mai important, iubirea te face mai bun și te împlinește.

Așa că, prietene, iubește, chiar dacă nu ești iubit, pentru că așa vei fi mai bun și mai împlinit cu tine însuți.

          Sunt conștient că spovedania mea e greu de înțeles într-o lume în care omul nu mai e om, e doar un animal guvernat de instincte, care alearga prin timp mai repede decat îi poate alerga sufletul, și atunci când se oprește din alergat constată că l-a pierdut pe drum...și continuă să trăiască fără suflet, în întuneric, în loc să se întoarcă și să-l caute.
          Sper ca măcar cu ocazia acestor zile să ne spovedim fiecare păcatele măcar nouă înșine dacă nu împărtășindu-le și altora, pentru că doar prin mărturisire vom putea fi iertați atât de Cel de sus cât și de conștiința noastră. Doar așa vom putea renaște, doar așa vom putea să ne împăcăm cu noi, să ne echilibrăm și să redevenim Oameni. Astfel vom putea să schimbăm lumea în care trăim și să primim din nou lumina după care sufletul nostru tănjește, dar trupul e prea orb ca să o vadă.  

Să dăruim din lumina noastră iubind și facem copilul din noi fericit!

                                   

 
PAȘTE FERICIT!

Mi-e rușine că sunt om!

"Cu cât cunosc mai mulți oameni cu atât iubesc mai mult animalele"

         Scriu acest articol influențat de un clip pe care l-am văzut la TV, precum și de alte clipuri pe care le-am găsit  ulterior pe youtube. E de ajuns să dai un search pe renumitul site de filmulețe cu "animal violence" și vei descoperi cele mai terrifiante și urâte scene pe care le vei vedea vreodată: cai bătuti pâna iși dau duhul pe stradă, câini mutilați, pisici cu care se joaca fotbal, iepuri cărora li se taie urechile, lupte între cocoși...și asta e doar o formă verbală de a le enumera. Nu știu câți dintre voi aveți puterea să vedeți măcar unul din aceste clipuri, dar sunt sigur că după ce îl veți viziona vă veți simți mult mai mic și vă va fi rușine că faceți parte din aceeași specie cu acei criminali.
          Am văzut multe clipuri...destule cât să îmi fac rău mie însumi și să mă determine să scriu acest articol. Ca de obicei eu nu obișnuiesc să insult sau să aplic corecții fizice, deși în acest caz cred că nici cele mai crunte dureri aplicate idioților care mutilează animale nu sunt de ajuns. Eu obișnuiesc mai mult să judec și să încerc să identific problemele care cauzează un astfel de comportament și felul în care ar putea fi combătute. Din punct de vedere psihologic o persoana care mutilează un animal are o problemă patologică gravă. În definirea psihologică a unui individ se ține cont de o serie de factori, iar acest fapt de a face rău animalelor este considerat a fi unul din cele mai grave forme de tulburari psihotice. Ea apare de multe ori la criminali în serie. Majoritatea criminalilor în serie care au bântuit lumea asta de-a lungul timpului, în copilaria lor, obișnuiau să chinuie animalele fără a simți pic de remușcări. Ted Bundy, considerat a fi cel mai prolific criminal în serie din lume, după cum povestea chiar el, obișnuia să arunce animale de la fereastra casei lui apoi alerga la locul în care aterizaseră doar ca să le vadă suferind. Astfel de persoane care au senzații orgasmice atunci când văd suferința în fiintele din jurul lor au probleme psihice grave(una din ele fiind o boală psihică nativă aproape incurabilă și numită generic Lipsa Compasiunii - Lack of Compassion), probleme care pot degenera de la simple mutilări asupra unor animale, până la crime odioase împotriva semenilor. În străinătate, în țările civilizate, se fac aprecieri psihologice periodice fiecărui individ, astfel că, în cazul în care dezvoltă astfel de laturi, ele să fie corectate. În România și în țările mai putin dezvoltate o astfel de evaluare este inexistentă și imposibil de implementat, și putem să trăim printre criminali fără să ne dăm seama. În orice caz, ceea ce vreau să subliniez, este că persoanele care fac ceea ce fac indivizii ăștia animalelor sunt persoane bolnave care trebuie izolate și tratate, nu lăsate să distrugă suflete.
             Acum multi vor spune că, dacă ar putea, i-ar lua pe distrușii care au facut asta și i-ar supune la mutilări ca să vadă și ei ce a simțit bietul animal. Asta e o gândire total gresită pentru că alimentează și mai mult violența! Dacă violența naște violență atunci lumea chiar este cu adevărat pierdută...nu mai există cale de întoarcere. A-i chinui pe ei așa cum și ei au făcut-o înseamnă a deveni și tu asemenea lor. Soluția cu adevărat corectă, din punctul meu de vedere ar fi realizarea unor expertize psihologice periodice obligatorii pentru fiecare individ în parte, iar, în cazul în care unul din ei arată cele mai mici semne că ar fi capabil să facă o asemenea monstruozitate, să fie izolat de societate, internat și tratat, deși, mărturisesc, a trata un astfel de individ e aproape imposibil. Există tehnici ceva mai avansate prin intermediul cărora se poate influența subconștientul prin terapii continue și pot fi inhibate anumite instincte, cum este cel criminal, însă, nimeni nu poate garanta că aceste tehnici sunt total eficiente. Astfel de tulburați psihici trebuie închiși, pentru că noi, și mai mult decât atât, animalele, poate cele mai pure ființe care habitează lumea asta, sunt în pericol datorită lor. Am vorbit mai mult de cei care au deprins aceste tulburări fie nativ, fie în perioada de educare. Mai există o categorie a acestor mutilatori, și anume aceia care nu au instincte criminale exacerbate, ci, care produc suferință animalelor din simplu teribilism și pentru că li se pare lor că e COOL. Am văzut multe filmulețe făcute pe youtube doar din teriblism și din mania de a obține cât mai multe vizualizări. Astfel de persoane care nu au tulburări psihice grave, ci sunt doar slab dotați intelectual și nu pot discerne între corect și incorect datorită unei educații defectuoase pot fi mult mai ușor reparați decât cei care produc chin din plăcere.

         Revenind la săracul animal, poate că poți citi pe chipul lui frică, teamă, durere, mai ales atunci când privește tremurat la oamenii din jurul lui, însă undeva acolo, în sclipirea din ochii lui încă mai vezi speranța. Încă mai vezi o oaza de dragoste, și asta pe mine, ca om, mă face să mă simt mic...un animal ca el are mai multă ambiție, mai mult devotament, mai multă putere decât noi am putea să avem vreodată...
          Iubesc animalele și consider că un animal îți poate fi un mai bun prieten decât o mie de oameni, pentru că te iubește necondiționat. El nu vede pătura socială, gradul de inteligență sau dacă ești îmbrăcat de mii de euro sau din IDM...el te iubește pentru ceea ce ești înăuntru nu pentru ceea ce pari a fi...și, cine nu-și dorește să aibă un astfel de prieten?

Pentru a putea auzi clipul recomand ca mai întîi să opriți muzica de fundal din bara din dreapta jos

Clipul care m-a determinat să scriu articolul

Unui cățeluș i s-au tăiat în repetate rânduri lăbuțele, faptă presupus comisă de un vecin care avea un conflict cu stăpânul micuțului

...Dacă aveți întâmplări sau alte clipuri care v-au impresionat postați-le...

TU IUBEȘTI ANIMALELE?

Oh, scars!

         Poate că unii, dacă nu majoritatea, m-ar considera nebun pentru că am pierdut o noapte pentru a urmări decernarea premiilor Oscar. Cert e că am facut-o, principalul motiv fiind acela de a vedea un show adevărat, pentru că nu există festivitate mai mare decât aceasta.

         Showul nu mi-a înșelat deloc așteptările. A fost cu adevărat o celebrare a stilului și grandorii, a talentului, ambiției și creativității. Nu plecasem din start cu un favorit, ci am vrut să urmăresc festivitatea obiectiv și să mă bucur de fiecare moment. Așa am și făcut. Au fost foarte multe momente care m-au impresionat. De la partiturile comice ale lui Steve Martin și Alec Baldwin, sau nonconformismul obișnuit al lui Ben Stiller care a venit deghizat în una din creaturile din Avatar, până la tributurile emoționante ale diverșilor artiști care ne-au părăsit anul trecut, ca Patrick Swayze sau Michael Jackson. În fine. Nu o să stau să povestesc, sunt sigur că, pentru aceia dintre voi care nu l-au văzut, vor avea ocazia să urmărească clipuri pe youtube.

         Principalul scop pentru acest post este dat defapt de o frustrare pe care mi-a creat-o această festivitate. Și această frustrare se referă la faptul că mi-am dat seama cât de departe suntem noi ca și națiune. Ce diferență enormă este între un show de atât de mult bun simț și stil ca Oscarul, și așa zisele showuri ale noastre. Cât de frumos își celebrează ei talentele și nu uită absolut nicio personalitate, indiferent dacă ea a îmbătrânit sau a decedat, comparativ cu noi care promovăm antitalentele și pițiponceala și uităm de artiștii adevărați lăsâdu-i să-și zbată talentul în sărăcie. Cât de mult suflet pun acei oameni în ceea ce fac și cât de mult înseamnă pentru ei munca, în timp ce noi nu știm cum să facem să muncim cât mai puțin. Cât de umil și cu câtă prestanță s-au prezentat fiecare din personalități, cu câtă decență și-au acceptat premiul sau și-au felicitat colegii, prietenii pentru premiul obținut, în timp ce la noi decența e undeva departe, iar bunul simț și-a dat duhul demult. Mi-am dat seama că suntem departe. Mi-am dat seama că faptul că suntem considerați țară a lumii a treia e defapt o supraestimare...Suntem nimeni, și mai rău de atât este că nu vrem să devenim cineva...

Oscarul pentru mine a fost ceva sublim, dar, a lăsat și cicatrici...Oh, scars!
 
Pentru cei care vor să vadă showul pe youtube pot da click aici!

Amintiri din ce am fost...

Am fost copil...

          Folosesc trecutul pentru că îmi asum că perioada a trecut, deși mi-aș dori să mă pot reîntoarce în acele vremuri în care nu aveam nicio grija și eram liber. Poate singurul moment în care am fost cu adevărat liber. Am copilărit la începutul anilor '90, și, deși istoric poate că a fost o perioadă neagră, de tranziție pentru România, eu mi-o amintesc ca fiind cea mai frumoasă perioadă a vieții mele.

Poate că pe unii vă va plictisi postul meu, dar cei care ați copilărit în aceeași perioadă cu mine e posibil să rămâneți nostalgiați și să-l parcurgeți cu plăcere, chiar dacă este lung.

       Îmi amintesc cum ieșeam în fiecare zi în curtea școlii la un fotbal sau o pătrățica. Plecam dimineața și mă întorceam abia seara plin de noroi și transpirat acompaniat de certurile mamei căci iarăși întarziasem și de promisiunile că mă va pedepsi, deși a doua zi repetam iarăși experiența.

       Îmi amintesc de întâlnirile puerile din fața blocului în care jucam rișca sau linuța sau făceam schimb de cartonașe sau abțipilduri cu mașini de la gumele Turbo. Chiar...mai țineți minte gumele Turbo? Gumele alea care nu aveau niciun gust dar pe care le cumpărai pentru că aveau în interior abțipilduri cu mașini și făceai colecție. Îmi amintesc cum îmi îndesam in gură câte cinci gume dinalea pe care nici nu puteam să le mestec cu gura închisă...oare cât de penibil aș fi părut acum...în timp ce atunci dacă mestecai gumă erai șmecher:)). Mai găseai unele gume expirate de ți se fărâmițau în gură dar nu conta atât timp cât era gumă și aveam ce mesteca:D...cine se gândea atunci la E-uri?:))...Îmi amintesc cum se făceau cozi imense de pici la dozatoarele TEC și cum fiecare cerea o anumită aromă de suc(mie personal îmi placea cel de KIWI), deși sucul nu era decât un amestec de sifon și coloranți, dar pentru copilul din mine era mai mult decât atât...Cum îți dădeau sucul în pahare de plastic, și dacă erau prea mulți trebuia să aștepți să bea altul dinaintea ta ca să poți să folosești paharul lui. Mai târziu începuseră să apară sucurile Tropicana...do you remember?...Sucurile acelea în ambalaje triunghiulare cu un pai atașat pe care îl foloseai pentru a savura sucul...îmi amintesc cum beam câte o ceata întreagă de copii dintr-o singură Tropicana și cum la sfârșit trăgeam din pai în speranța că poate poate mai rămăsese vreo picătură de suc. Îmi amintesc jocurile de-a v-ați ascunselea, cazematele, țevuțele cu cornete cu care ne jucam pac-pac :D.

              Mai țineți minte croissantele Fantastic Star? Sau napolitanele KouKou-RouKou care aveau gust de lămâie și Bonus primeai un abțibild...Cucu-rucu, bun și dulce, multe bucurii ne-aduce:)).ce reclamă! Ce bine mă simțeam când mâncam un napolitan dinăla!:)) sau ciocolata Kiss, cu banane și căpșuni..ce gust genial avea!:P Îmi amintesc apoi că au apărut ouăle Kinder. Doar că pe vremea mea, și poate și a voastră erau chiar ouă. Era un ou făcut din ciocolată și mereu trăiai cu emoția a ceea ce vei găsi înăuntru. Sperai totuși să nu găsești ceva ce deja aveai. De cele mai multe ori găseai niște piese și niște intrucțiuni de construire...și îi dădea o valoare și mai mare jucăriei pentru că tu erai cel care o asamblasei:). Îmi aduc aminte că aveam o colecție imensă de jucării de la ouă Kinder:D...poate că dacă le-aș vedea acum m-ar apuca grav nostalgia:)). Mai țineți minte jucăriile Lego? Și cât de bine te simțeai când construiai o casă sau un roboțel din ele?:P

Îmi amintesc la școală cât de șmecher erai dacă avea adidași cu luminițe. Deja se uitau toate fetele după tine pentru că erai trendy că ți se aprindeau becurile când pășeai. Sau cât de tare erau cei care aveau ascuțitoare cu oglindă...sau rigla aia cu holograma cu 3 purceluși care își schimbau ipostazele în funcție de unghiul în care le priveai...cât de fascinat eram de “gadgetul” ăla:)). Erau unii care aveau penare dinalea tub, verticale, cu personaje din desene animate pe ele și ei deja erau cei mai bazați din clasă…Chiar, desenele animate!:) Mai țineți minte Captain Planet? Pământ, apă, foc, vânt, inimă…Captain Planet!!!!:)). Sau Tom și Jerry, apoi Tom&Jerry Kids(o variantă mai modernă a celor clasice), Dexter, Johnny Bravo, The Mask sau Scooby Doo…Sau într-un timp se difuza pe TVR2 Sailor Moon…chiar, vă mai amintiți de Sailor Moon, fetița aia cu ochi mari și chiloței albi?:))

        Îmi amintesc că mă trezeam dimineața să mă uit la TipTop Minitop…Era în fiecare sâmbătă și eram fascinat pentru că era singura emisiune de la televizor pe care o puteam înțelege. Apoi a apărut Abracadabra, cu Mihai Rălea&Co.Deja atunci începuse să se formeze generația Pro, și nu pierdeam niciun “episod” din cele ale Magicianului de duminică dimineața…se uitau până și părinții :D. Îmi amintesc Teleenciclopedia…parcă și acum mai este, dar în acele vremuri trăiam în ignoranță, fără net sau sute de canale la TV, și Teleenciclopedia aș putea spune că mi-a format o cultură generală aparte și m-a ajutat să-mi cultiv unele pasiuni. În acea vreme apăruseră cei de la Divertis la TVR și întregul popor român le privea umorul de bun gust și critic al acelor vremuri. Eu copil fiind nu percepeam greutățile acelor timpuri, dar râdeam la glumele lor pentru că erau cu adevărat savuroase. Să nu mai amintesc aici de serialul care lăsa străzile goale la ora difuzării lui toți fiind în fața televizorului ca să vadă ce mai face Bobby sau Pamela:)). Da, la Dallas mă refer, la care se uita 90% din Românie, ceilalți 10 % fiind ori orbi, ori sub 3 ani:)). Apoi mă uitam la Baywatch, cu Mitch, salvamarul, și bineînțeles, cu voluptoasa Pam Anderson, motivul principal pentru care vizionam serialul. Ulterior au început Xena, prințesa războinică sau Hercules, Familia Bundy la care mă uitam pe furiș pentru că era dat seara tărziu.

          Mai țineți minte jocurile alea gen Știi și Câștigi cu Horia Brenciu?:)) Sau Bingo, RoBingo, cu Mihai Mitoșeru? Zi-le domnu’ Geo! Sau reclamele alea stupide dar captivante la acea vreme, la Colgate, cu oul și creta? Sau Aqua Fresh? “Aqua Fresh în trei colori dă savoare de trei ori”!:)) Legendarele reclame la Duru, vestitul săpun care face minuni prin imacularea unor zone obscure:)). Sau Palmolive? Sau deodorantele Impulse…apoi Malizia?

          Îmi aduc aminte de filmele închiriate pe care le vedeai la video. Dacă n-aveai video era musai să-ți cumperi sau să-ți faci un prieten care are. De obicei la el se strângea toată gașca invitată sau neinvitată ca să vadă filme - filmele acelea titrate de o voce feminină, uneori răgușită, dar mereu aceeași.. Îmi aduc aminte de filmele cu Van Damme, cu polițiști și justițiari, cu Rambo:D. De mania filmelor ca Legendele Toamnei sau apoi, mai târziu, Titanic. De antenele alea parabolice rusești sau nemțești care erau imense și prin care puteai prinde vreo 2-3 posturi străine…și acum țin minte de Rai Due și TVE…nu înțelegeai nimic, dar nu conta…vedeai ce văd italienii și spaniolii:)).

          Mai țineți minte casetele alea audio și ditamai casetofoanele de care aveai nevoie ca să le asculți? Cum trebuia să le cărăm la școală când dădeam o petrecere sau aveam vreo serbare. Și cum trebuia să aștepți să derulezi toată banda, ca să poți să asculți caseta sau să ajungi la melodia dorită. Aveam casete multe cu Michael Jackson, Bon Jovi, apoi ascultam casete cu ceea ce credeam că se numește muzică “în mod de pește”(De Pește Mod = Depeche mode :)) ). Erau vestitele formații 3 Sud Est după care erau toate puștoaicele înnebunite, Andre după care eram toți puștanii morți, Genius…mai țineți minte: “Ola-ola-e, Macho Man, Ola-ola-e, Sexy Beibe”:)). Apoi apăruseră formații pre-maneliste, gen LA...cred că e singura dată când chiar am ascultat o manea și chiar îmi plăcea...Ochii tăi!:). Mai țineți minte verile acelea în care deveniseră enervant de persistente dansurile gen Lambada, și mai târziu Maccarena.

           Îmi amintesc de literatura mea de la acele vremuri...acesta însemnând cărțile de colorat, revistele cu Rahan(Rahan era un fel de Tarzan mai evoluat, dar foarte bazat că-i caftea pe toți canibalii), sau revista Pif cu cațelușul ala maro pe copertă:D. Mai țin minte de bicicletele alea pegas și de febra ajutoarelor.Cum se îmbulzeau toți oamenii ca să ia ceva de la ajutoare, haine, jucării, electronice, toate păreau noi și interesante pentru noi, deși poate că alții le folosiseră ani întregi înainte. Cei care erau mai norocoși primeau de la ajutoare câte o bicicletă...ei erau deja bazați. Și eu aveam un BMX pe vremea aia și țin minte că se făcea coadă la BMX-ul meu cu picii de vârsta mea care vroiau și ei să se dea cu bicla. Atunci cred că mi-am cultivat cu adevărat antreprenorul din mine, pentru că le ceream fiecăruia câte o ciocolată, sau câte 100 de lei(bani puțini pe vremea aia), doar ca să se dea 5 minute cu bicicleta mea...îmi luasem și cronometru cu mine ca nu cumva să depășească timpul:))

           Mai țineți minte înghețatele alea la cornet de 100 de lei una? ... Ce ne mai răcoream cu ele vara. Sau mai țineți minte cutiile de chibrituir cu peisaje...sau apoi cu gagici dezbrăcate? Aveam o colecție mare de cartonașe și le țineam ascunse...era un fel de playboy al meu:))...asta până să le găsească mama și să mi le arunce:(:D.Mai țineți minte Cola sau Fanta la 2 litri cu sticlă returnabilă. Trebuia să duci o sticlă de plastic goală ca să îți dea una plină că deh, pe vremea aia sticlele de plastic erau o raritate:). Mai țineți minte telefoanele publice portocalii cu cartela, căci pe vremea aceea nu erau mobile(sau mai bine zis pe vremea aia mobil era o chestie de 3 kile pe care o cărai cu plasa după tine)? Cât de bucuros eram, pici fiind, să găsesc o cartelă dinaia, fie ea și folosită:). Mai țineți minte halvița? Sau savarinele de la cofetării? Sau lichiorul acela de ciocolată Tanita care devenise băutura obișnuită pentru servirea invitaților:). Îmi aduc aminte și de gumele acelea Center Shock. Pe care le încercai mai mult pentru a-ți testa papilele gustative și a-ți crește nivelul de adrenalină. Mai țin minte ce fețe zbârcite aveam când băgam pentru prima dată o gumă dinaia în gură, și simțeam acreala cum ni se urca până la creier:P(parcă mi s-a făcut poftă de așa ceva:D).

           Pe vremea noastră trăiam mai mult în aer liber, socializam mai mult în viața reală, neexistând telefoane mobile sau internet. Defapt exista o imitație de internet, Dial-Up de pe la Romtelecom, de așteptai vreo 10 minute să ți se încarce pagina principală a unui site. Și oricum, nu știam noi pe vremea aia de Yahoo Messenger sau hi5:))...internetul avea mai mult un scop informativ...asta pentru cei care dețineau așa ceva. În schimb ne jucam jocuri pe computer. Era vestitul Mario de care și acum mi-e dor...când văd ecranul cu începutul jocului parcă mă apucă o nostalgie ciudată. Mă mai jucam Paranoid, Tetris(aici mai mult pe jocurile alea micuțe decât pe computer), apoi a apărut Duke 1, Duke 2...jocuri aparent 3D, dar defapt nici 2D nu erau. Îmi amintesc de Tamagotchi și de mania din acele vremuri pentru acel joc. Eram extrem de pasionat de animăluțul meu virtual, spre disperarea părinților care se trezeau noaptea pentru că țiuia cerând de mâncare.

           Am vorbit mult...poate prea mult pentru unii, deși din punctul meu de vedere aș putea vorbi la nesfârșit. Îmi e dor de copliăria mea, de acele vremuri lipsite de stress...lipsite de griji...mi-e dor de vremea în care eram cu adevărat liber...Nu o pot reîntoarce dar pot, rememorând-o, să-mi întorc o parte din mine în acele vremuri.

          În ziua de azi copii nu mai copilăresc. Computerul, jocurile stupide și desenele animate distructive le ocupă mare parte din timp și e păcat. Cred că am făcut parte din ultimele generații care au avut ocazia să aibă o copilărie adevărată, dar, sper totuși să mă înșel!

Voi ce vă mai amintiți din copilărie?

La mulți ani dragi ipocriți!

         Valentines day...ce frumoooooos!...inimioare, roșu peste tot, lumea plină de iubire în jurul nostru....câtă ipocrizie:D? Nu sunt frustrat, nici bolnav la cap(bine, aici am unele probleme dar nu sunt relevante aici) și nici nu am vreun motiv obscur pentru care urăsc ziua asta. Încerc doar să gândesc la rece. Aici mulți ar spune că iubirea nu poate fi gândită la rece, ea trebuie simțită. Aceia se numesc ori ignoranți ori proști. Iubirea adevărată se simte, se raționează și implicit se gândește(vezi poezia mea Gândul la secțiunea poezii).

        Deci, să revenim la subiectul principal…Valentines Gay…scz, Day:)! Detest ziua asta din mai multe motive. În primul rând cât de ipocrit trebuie să fii să crezi că există o singură zi pe an în care trebuie să-ți exprimi iubirea. Și cât de ignorant trebuie să fii să crezi că dacă astăzi te comporți exemplar și arăți ce simti la modul superlativ, te absolvi de la a mai face asta un an întreg. De ce trebuie să fie ziua asta mai specială decât altele? De ce trebuie să ne limităm iubirea la o singură zi, și implicit să ne limităm pe noi înșine. De ce trebuie să fim atât de proști și să urmăm instinctul de turmă mânați de cântece de dragoste și inimioare roșii…de ce trebuie să ne mințim singuri cu astfel de imagini? De ce trebuie să ne comercializăm iubirea?...să-i facem să-și piardă grav din substanță limitând-o la cadourile și convenționalitățile acestei zilei, când iubirea ar trebui să însemne libertate și să nu fie condiționată de nimic? Și mai presus de toate de ce trebuie să împrumutăm o zi, când avem una proprie, Dragobetele, cu tradiții mult superioare afectiv celor ale acestei sărbători lipsite de substanță?

       E ziua în care poți vedea pițipoance bucuroase că venerabilul lor le-a cumpărat ceva valoros, și iși arată “dragostea” mângâindu-i frumos chelia. E ziua în care mallurile sunt pline căci așa simte românul să-și arate dragostea, cumpărând un nimic roșu... E ziua în care oamenii devin pentru o zi animale și, asaltați din toate părțile de cirezile de “amorezați”, simt și ei nevoia să petreacă într-un fel ziua ca să nu se simtă neîmpliniți social. E ziua în care ipocrizia atinge cote maxime, în care oamenii se amăgesc singuri cu sentimente pe care nu le simt, dar, pentru a bifa momentul, ziua, le mimează mințindu-se singuri. E ziua în care “îndrăgostiții” își invită “îndrăgostitele” în cluburi pentru a le arăta ce mult țin ei la ele pe muzică romantică, gen house...Și mai presus de toate, e ziua în care oamenii joacă teatru cel mai mult, și probabil cel mai prost…și acum sincer, decât un actor prost mai bine un privitor obiectiv;)

        În fine. Sunt sigur că am lezat multe “cupluri” cu ceea ce am spus mai sus. Ideea pe care am vrut să o sugerez e că această zi e una manufacturizată în scopuri financiare, singurul scop fiind aceea de a mobiliza afectiv populația, bazându-se pe vechiul animalic instinct de turmă, care, se pare, în mințile multor oameni încă e persistent. Oameni buni, iubiți, fiți iubiți, dar nu doar o zi! Ziua asta nu trebuie să fie cu nimic mai specială decât celelalte. Atunci când iubești cu adevărat îți exprimi sentimentele mereu, iubești mereu, și nu te lași constrâns de de timp sau de persoanele din jurul tău. Pur și simplu iubești!:) ...deși, în ziua de azi oare cine mai știe ce e cu adevărat iubirea?:(

PS: Ghilimelele, pentru cei necunoscători, sunt pentru ironie;)

Lucruri care ma enervează în Bucale

Stau de aproape patru ani în Bucureşti şi m-am hotărât să scriu câteva din lucrurile care mă enervează peste măsură în capitala aceste minunate ţări numită România. Nu ştiu de unde să încep aşa că o s-o iau aleator:

Mă enervează poluarea)eu vin de la Sinaia aşa ca e probabil de înţeles), mă enervează gunoaiele de pe străzi, mă enervează babele fără păr care îşi etalează scalpul în faţa mea(ar fi mai uşor să-şi pună un batic sau o pălărie decât să arate întregii lumi cât de mult le-a căzut părul), mă enervează doamnele trecute de 50 de ani care poarta fuste mini şi decolteuri până la buric(da, ştiu că imaginea e înfiorătoare), mă enervează maneliştii în “Merţane” sau decapotabile, graşi, cu tricouri mulate negre care ascultă la maxim ceea ce cred ei ca e muzică(defapt sunt doar zbieretele unui ţigan care încearcă să se facă remarcat prin prostie şi penibilism), mă enervează baba de 90 de ani(poate chiar mai mult că arată ca o mumie) de sub mine pe care o apucă la 12 noaptea să cheme poliţia că ea aude cum, citez, “aruncăm cu pietricele intenţionat în podea ca să-i deranjăm ei somnul”(cred că e nebună şi sper că n-are net şi nu ştie să umble pe el că s-ar supăra rău că o numesc aşa), mă enervează semafoarele a căror complexitate arhitecturală a circuitelor îmi este extrem de greu să o înţeleg deşi sunt student la o facultate de profil(adică de ce naiba avem toţi, şi pietoni şi conducători auto aceeaşi culoare, ideea era să se stabilească nişte reguli cu culorile alea, unii trecem odată alţii altădată, sau poate gândesc eu prost), mă enervează poliţiştii din intersecţie care meniţi să stabilize traficul şi să asigure fluenţa sa, se complac în propriile mişcări nereuşite de breakdance şi fac totul exact pe dos că am ajuns să mă rog să nu dau de unu de-ăsta în intersecţii, mă enervează birocraţia de la poştă, medic, plata datoriilor, bănci unde trebuie să semnezi mii de chestii pentru o sumă infimă, mă enervează aglomeraţia matinală din RATB în care dau peste aceeaşi oameni în vârstă care se scoala de dimineaţă ca nu cumva să ajungă cineva înaintea lor la medic, în piaţă sau unde naiba se duc ei şi pentru asta se împing în tine şi te turtesc, mă enervează persoanele a căror simţ al mirosului a dispărut datorită propriei nesimţiri şi îmbracă întregul mijloc de transport în comun într-un aer primăvăratic cu iz de plante brune de pădure (coada calului, ….porcului ş.a.), mă enervează femeile de la APACA a căror gabarit este cu mult depăşit şi, în ciuda acestui fapt, pentru o singură staţie ce ar putea fi efectuată şi pedestru, ei iau RATB-ul ocupând o mare parte din volumul lui şi atentând totodată la stabilitatea şi integralitatea mijlocului de transport în comun, uneori împiedicând chiar movabilitatea sa( un mesaj pentru ele ”MERGEŢI PE JOS CĂ SUNTEŢI GRASE CA NAIBA”), mă enervează odorul insuportabil de pe stradă, mă enervează ţigăncile din pieţele bucureştene care îşi ţipă în gura mare produsele pe care le au în vânzare arătându-şi calităţile de PR, dar nu-şi dau seama că făcând asta îndepărtează posibila clientelă, mă enervează administraţia publică care începe munca în primele două luni de mandat, apoi fac pauză, şi, culmea, în pragul noilor alegeri se pun din nou pe treabă astfel că noi trebuie să ne complacem în nesimţirea malefică a intereselor partinice, mă enervează că fac o facultate foarte grea(Politehniştii ştiu de ce) în care unii profesori îşi bat joc de tine, în care ai un orar infernal, şi, după ce rezişti 5 ani şi o termini vei ajunge să lucrezi într-o firmă unde şeful tău e un rahat cu patru clase care s-a îmbogăţit “cinstit prin muncă silnică”, mă enervează persoanele care ascultă muzică pe drum sau în mijlocul de transport în comun la un volum deranjant, în nesimţirea lor incomensurabilă, nedându-şi seama că unora poate nu le plac manelele sau alte prostii pe care ei le numesc muzică...și probabil mult mai multe pe care nu mi le amintesc acum.
 Pe voi ce vă enervează?

Cele 9 sfaturi pentru hai-fai-văr-ul din tine...

Nu sunt un adept al expunerii virtuale... cel puțin nu fizice. Apreciez expunerea intelectuală a omului și dacă aceasta e combinată cu una fizică nu pot decât să mă înclin. Deaceea, după ani de zile în care am fost mai mult decât anti-hi5 m-am hotărât să-mi fac și eu un profil pe site-ul ăsta. Cum m-am hotărât? Păi m-am gândit că e locul perfect pentru a-mi expune gândurile alături de alții de vârsta mea sau vârste apropiate, de a arăta ce sunt, cine sunt, ce fac și de a cunoaște persoane care să aibă preocupări asemănătoare cu ale mele. Prin urmare am căutat PROMOVARE și AMICI, bineînțeles lucruri demne de un tânăr al mileniului 3, așa că mânat de acestea și de CURIOZITATE mi-am facut hi5.
Nu trecuse nicio zi de cand îmi făcusem profilul și primul ADD AS A FRIEND îl primesc de la Cristina_XXX. Bineînțeles, ca orice om cu capul pe umeri am zis ca ar fi corect ca înainte să o accept ca prietenă să vad și eu câte ceva despre ea, așa că foarte curios, și conștient că XXX nu e numele de familie, i-am vizitat profilul. Odată intrat vederea mi-a fugit foarte repede la poze unde am constatat ca sub tona de machiaje și hainele mulate pe care le purta, în ciuda bureților poziționați strategic, se distingea o figura masculina de toata sila. Am mers la baie să regurgitez, și întors oscilam între a șterge profilul sau a continua. Socotind ca Cristina sau Cristin, sau cum naibii o/il chema este o excepție, am dat un ultimatum de o zi în care, dacă nu aveam să cunosc pe cineva cum trebuie, aș fi șters contul. Din fericire, sau nu, a doua zi am primit add-uri de la persoane pe care chiar le apreciam pentru ceea ce faceau și chiar am luat legătura cu ele așa că, într-un final, m-am hotărât totuși să păstrez profilul. Acum, la aproape 1 ani de când l-am creat, ma gândesc că am văzut foarte multe lucruri pe acolo, așa că mă gândesc să vi le împărtășesc și vouă ca să știți la ce vă așteptați:
1. Pe hi5 funcționeaza trocul. Adică, dacă îmi lași tu un comment îți las și eu. Dacă nu lași comment ești un nesuferit și te scot din lista mea de prieteni. E o goană nebună pentru commuri deși nu cred că o să înțeleg vreodată motivul pentru această luptă stupidă.
2. Dacă poza mică de profil e sau doar pare urâtă NU INTRA. De obicei înăuntri găsești lucruri mult mai oribile decât în afară, așa că PROTEJEAZĂ-TE.
3. Dacă primești vreun add de la vreo persoană celebră nu accepta. Tu chiar crezi că Bradd Pitt o lasă pe Angelina pentru tine? Sau că Paris Hilton vrea să te ia de soț pentru ca tu să fii moștenitorul imperiului Hilton? Stai calm, sunt doar niște stresați care n-au altă treabă decât să facă profilul unor oameni celebrii , fiind probabil frustrați de propria hidoșenie.
4. Întotdeauna în profiul unei pitzipoance vei găsi:
-o poză lângă o mașină foarte scumpă făcută când proprietarul nu era prezent. Poza poate fi de la o simplă și decentă poziție în fața mașinii până la o aruncare ”metafizică” la propriu pe caroseria automobilului, de parcă ar fi parte din el
-o poza cu sânii. Aici sunt două posibilități: ori sunt sânii ei și în cazul ăsta ai vrea să schimbi profilul, să treci la altceva, știu și eu, să citești o carte numai să nu te uiți, ori sânii unei artiste luați de pe net , subscriși cu mesaje de genul : ”va plac”...Sincer, nu!!! Bineînțeles că le-ar fi foarte greu să-și altă parte anatomică, cum ar fi creierul, pentru că nu s-a inventat nici blitz așa de puternic, nici zoom așa de mare
-o poză trucată cu un mesaj aplicat chiar peste ea. Mesajul poate varia dar in general conține cuvinte ca: tupeu, cea mai tare, model, valoare sau altele care se inscriu în aceeași tagmă lingvistică.
-o poză cu ochelari. Poza cu ochelari este indispensabilă pitzipoancelor, mai ales celor cu adevărat hidoase, care cred că ascunzându-și 90% din față cu lentilele ochelarilor vor părea mai atractive pentru masculii zoofili
-o poza cu un cur. Aici exista mai multe tipuri de cururi. Exista cururile normale, apreciabile, cururi care la prima vedere iți plac pentru ca sunt bine proporționate și arată apetisant, însă restul pozei, detaliile din spatele ei și commentul de dedesubt îți provoaca aceeași greața pe care ai mai întalnit-o, și, învățând din greșeli, apeși butonul X al browserului. Exista cururi subponderale. Genul de cururi carora și chilotii tanga le acoperă jumate din circumferința bucilor, buci care uneori nici nu există, ci doar colțurile osului pelvian ieșind prin epidermă. La fel, pentru protectie X. Și ultima categorie, probabil cea mai dură dintre toate, cururile mari. Cururile mari sunt o specie răspândită de cururi, însă atunci când le vezi dezgolite imaginea este pe cât de dezolanta pe atât de macabră. Râuri și râuri de slană curg de o parte și de alta a crăpăturii abisale ascunzând în adâncuri chilotul care parcă țipă prins între pereții de osandă. Uneori este foarte bine căzut in prăpastia intrabucală, căci, de la o vedere de distanță ai spune că nu există nimic care să acopere podoaba. Aici mai apare și ceea ce se numește Pădure Abisală, dar acesta este un subiect prea complex pe care îl voi dezbate altădată
-o poza BOOZOOKA. Este o poza in care sunt prezentate buzele rujate de la bărbie pâna la nas ale acestei specii feminine. De remarcat este și poziția buzelor, întotdeauna arcuite spre exterior, în intenția de a executa un pseudosărut efemer către privitor.
5. Există rockeri sataniști, există emo deprimați, există maneliști sofisticați. Dacă nu vrei să ai treabă cu ei mai bine nu îi bagi în seamă sau vei primi comentarii de genul ”Frate, te sparg”, ”dacă nu-mi dai add mă sinucid”, sau ”Adolis melis mortus est” (nush ce înseamnă asta).
6. Niciodată să nu comentezi pozele unei tipe care are prieten. Pentru câteva luni vei primi mesaje de amenințare de la prietenul ei, care, dacă e vreun Bad Boy autohton, bagă frica în tine și ajungi să te uiți protectiv și pe stradă să nu sară vreunu pe tine din nu știu ce tufiș.
7. Vei primi sute de mesaje de genul: ”Mi nombre es Julio. Comenta mis fotos”, ”Da-mi și mie un comment plssssssssssssssssssssssssssssssssssss”, ”I am John. Comment my photos please”...nu le băga în seamă, sunt cele mai inofensive lucruri care ți se pot întâmpla în mediul ăsta virtual.
8. Există foarte multe specimene umane, care, crescute în propria lor ignoranță se obișnuiesc cu prostia însă nu vor să pară proști. Așa că, alături de pozele lor, fie fete semidezbracate cu corpul arcuit gata de penetrare, fie baieți care își arată mușchii făcuți în două luni de sală pentru a atrage atenția de la alte părți anatomice pe care nu le dețin, vei găsi citate din Goethe, Kant, Shopenhauer care de multe ori n-au legătură cu nimic, dar, deh, dacă astea au apărut primele când le-a căutat pe google, pe astea le-a pus
9. Există persoane care au decât poze editate. Atenție APARENȚELE ÎNȘEALĂ. Așa că nu te angaja în a face cunoștință cu cineva din spațiul virtual până nu ai văzut o poza needitată. Pozele alb-negru, semicolorate, blurrate sau cu alte efecte aplicate te pot induce în eroare, sau, de cele mai multe ori, în oroare.

Acestea sunt cele 9 sfaturi pe care pot sa ți le dau. Dacă te-ai simțit în vreun fel jignit de ce am scris, crede-mă că n-a fost cu intenție....ci cu direcție. Așa că, dacă nu ai un hi5, înainte să-și faci judecă bine...Oare e de tine?...daca crezi că poți să reziști și pe net printre pitzipoance și cocalari, printre prostie și nesimțire, printre rahaturi de doi bani, atunci ești candidatul perfect. Dacă nu, atunci abține-te. Îți ajunge că-i întâlnești zilnic ca să mai dai peste ei și acolo!!!