În foarte strânsă legătură cu superficialitatea omului stă capacitatea lui de a folosi Cuvântul. Mulți tind să desconsidere puterea Cuvântului, și, din indiferență, incultură și dintr-o profundă lipsă de respect față de sine și față de cei ce-i sunt apropiați, vor tinde să-l arunce în groapa vocabularului de mahala, lipsit de valoare și care denotă și mai mult lipsa respectului de sine. Nu mă voi referi însă la acele rostiri care duc spre grotescul ființei umane pentru că sunt de părere că aceia care îmi vizitează și îmi citesc blogul au doza necesară de respect de sine încât să nu se arunce în colocvialul murdar. Mă voi referi în schimb la cinci cuvinte pe care eu le consider foarte importante, și pe care mulți dintre noi le folosim mult prea des și inutil...în felul acesta nu scade doar calitatea și puterea respectivului cuvânt, ci este rănit și sufletul care, biblic vorbind, a fost și el zămislit tot din Cuvânt. Cuvintele acestea au o mare semnificație pentru mine și le folosesc doar atunci când sufletul meu simte nevoia să le rostească, pentru că dacă le-aș rosti din obicei, dacă le-aș repeta inutil și le-aș arunca fără să le încarc de valoare, atunci mi-aș pierde cu siguranță drumul spre a deveni...Om.
Prin urmare primul cuvânt la care mă voi referi este...
"Om" - pentru mine, așa cum au observat cei care îmi frecventează blogul, cuvântul Om are o semnificație aparte decât cea biologică, în sensul că, a fi om nu înseamnă a avea premisele biologice pentru a te numi așa, nu înseamnă că dacă ești biped și poți îngâna câteva sunete într-un limbaj articulat ți-ai căpătat incontestabil statutul de Om. Pentru mine Om presupune o serie de calități morale cum sunt cinstea, onoarea, bunul simț, lipsa superficialității, lipsa ignoranței...și multe alte calități atât de rare în zilele noastre. Din păcate, așa cum am mai spus și cum mai repet și aici, societatea actuală ucide omul, transformă toate aceste calități în defecte, astfel că ființa bipedă, pentru a evolua, va trebui să se adapteze, și, adaptându-se, să se îndepărteze tot mai mult de la a dobândi statutul de Om. Nici măcar nu mai există o dorință în a-ți dori să devii Om în adevăratul sens al cuvântului...singura dorință a unui individ contemporan este aceea de a se integra în societatea profund defectă și a deveni cineva în interiorul ei, nedându-și seama că dorind să devină cineva, defapt, devine nimeni...
"Prieten" - este un cuvânt cu care deasemenea ar trebui să avem mare grijă atunci când îl folosim. Am observat că tot mai multe site-uri de socializare promovează ideea de prieten, sau, de prieten virtual, astfel că ajung ca unii indivizi să dețină mii de astfel de...prieteni...și asta îmi provoacă un sentiment de profundă mâhnire, pentru că, în timp, se va distruge și acest cuvânt și va deveni doar o convenție stupidă care să concentreze superficialul unei relații, reale sau virtuale, dintre doi indivizi. Deasemenea am cunoscut oameni care mi-au mărturisit că au zeci de prieteni. Atunci când i-am întrebat câți din acei prieteni ar fi în stare să facă orice, oricând pentru ei, câtor din acei prieteni ar putea să li se confeseze, în câți din acei prieteni ar avea încredere să-și încredințeze viața, majoritatea au tăcut...și asta pentru că prietenii sunt puțini. Avem probabil multe cunoștințe, amici, apropiați, tovarăși...dar prieteni sunt foarte puțini. Prietenul este cel care ar fi în stare să-și dea viața pentru tine, prietenul este cel care nu se teme să-ți spună când greșești, prietenul este cel care este mereu lângă tine atunci când ai nevoie de el, fie că este un moment fericit, dar mai ales în momentele mai nefericite, prietenul este cel care nu te uită niciodată, prietenul este cel pentru care nu contează cum te îmbraci, cum te comporți și nu se rușinează niciodată cu tine, prietenul...prietenul este foarte rar. Nu știu voi câți prieteni aveți, eu i-aș putea număra pe degetele de la o mână și mi-ar mai rămâne degete libere.
"A trăi" - poate că pare ciudat verbul acesta în lista mea dar am observat, în scurtul meu periplu prin viață, că majoritatea nu fac diferența dintre "a trăi" și "a supraviețui". Supraviețuirea este strict instinctuală și vine ca o moștenire animală de la strămoșii hominizi care se comportau dobitocește. Cu timpul omul ar fi trebuit să evolueze și să se detașeze de statutul de animal de pradă, să nu își promoveze decât bunăstarea fizică, ci să învețe să trăiască. Pentru mine "a trăi" înseamnă a-ți cultiva sufletul înaintea trupului, a simți și nu a te comporta instinctual....și toate acestea ar fi trebuit să vină natural ca urmare a progresului, dar, din păcate, progresul nostru este doar unul fizic, tehnologic, social dar există un pregnant regres moral care ne face să ne întoarcem la grota lipsită de sentiment. Practic diferența dintre a trăi și a supraviețui este exact o transpunere a diferenței dintre a simți și a te comporta instinctual. A simți se referă exclusiv la suflet în timp ce instinctul și satisfacerea lui sunt legate doar de nevoi trupești lipsite de profunzime și de substanță, nevoi ce sunt expresia cea mai pură a superficialului din noi. Tot mai mulți se dăruiesc fără să simtă, din simplu reflex animalic sau atracție instinctuală, tot mai mulți se lasă prinși într-un mecanism social care promovează ideea de instinct și satisfacere a lui, și uită de suflet. Haideți să simțim!
În societatea noastră majoritatea supraviețuiesc, iar cei puțini care au învățat să trăiască sunt izolați și își pierd și ei treptat acest statut din cauza inevitabilelor compromisuri la care sunt supuși (și poate că eu sunt un experiment care dovedește fraza anterioară). Prin urmare, un sfat de la un "tânăr trist" (așa cum am observat că mi se spune destul de des), ar fi acela să încercăm să nu ne lăsăm guvernați doar de material și de supraviețuire, ci să învățăm să evoluăm spiritual simțind și, într-un final, să învățăm "A trăi".
"Fericire" - probabil acest cuvânt este cel mai pretențios cuvânt din listă și spun acest lucru pentru că a fost subiectul de reflecție al multor filosofi care și-au încurcat gândurile pentru a desluși mitul lui. Fericirea este o problemă cărora toți îi dau doar soluții parțiale...și asta pentru că ne este atât de greu să înțelegem datele problemei.
Eu unul am o viziune simplistă asupra fericirii incomparabilă cu cea a marilor genii care au studiat conceptul. Pentru mine fericirea (aproximativ) nu există! Și când spun asta mă refer la o stare supremă de fericire, apropiată de absolut. Pentru mine fericirea ar trebui să survină din împlinire, împlinire care, în viziunea mea simplistă, este un concept care definește o stare de împăcare cu sinele, în care nu mai ai nevoie de nimic altceva sau altcineva decât ceea ce deții deja. Starea aceasta, din punctul meu de vedere, este starea de împăcare care îți poate declanșa sentimentul de mulțumire sufletească și, într-un final, suprema Fericire...stare care, așa cum am spus, nu există. Dar, dacă nu există, de ce am explicat-o? Am explicat-o pentru că există, de-a lungul vieții, momente discrete de fericire care ne fac să ne simțim așa cum am explicat, însă nimic nu e permanent și mereu vor apărea si contraste ale fericirii care ne vor face să coborâm din tărâmul idealității în cotidianul trist și suferind. Poate că ar trebui să nu căutăm absolut în fericire, ci doar să ne bucurăm de puținele momente din viață în care ne apropiem de autodesăvârșire. Eu unul, un "tânăr trist" artist în devenire, nu pot renunța la a căuta idealul acestul concept, chiar cu riscul de a fi aruncat iar în "întunericul bolnav al palidei luni", însă pe voi vă sfătuiesc să nu vă aruncați pe un astfel de drum, ci să învățați să profitați de mereu puținele clipe de fericire.
"Te iubesc" - ...
