RSS

joi, 11 noiembrie 2010

Fragment de Mamă

Vreau să lămuresc încă de la început că nu sunt în criză de inspirație, doar că ceea ce am scris în ultimul timp prefer să păstrez pentru mine, și, poate, mai târziu, și pentru altcineva. Aș vrea să spun că până acum ceva timp credeam că doar tristețea te poate determina să scrii bine, doar ea îți poate oferi inspirația necesară pentru a compune ceva profund. Mă bucur să vă spun că mă înșelam amarnic. Mă simt mai fericit de la un timp, tot mai fericit, și din cauza aceasta inspirația mea a căpătat alte forme, aș spune mult mai optimiste. Nu știu cât de mult vor ține deși aș vrea să fie pentru totdeauna, și nici nu vreau să mă gândesc la durata lor, vreau doar să le trăiesc, să mă bucur de ele și să le simt...încă nu sunt pregătit să le și împart cu cei ce îmi citesc blogul, dar, probabil, într-un timp mai lung sau mai scurt, voi face și asta...
Până atunci aș vrea să fac ceva ce nu am mai făcut niciodată pe blogul meu. După cum ați observat, cei care îmi citiți și îmi înțelegeți articolele, tot ceea ce ați găsit aici este purul meu sentiment, purele mele gânduri, transpuse în cuvinte, fără a fi inspirate sau copiate...
Acum însă voi face o excepție și voi publica, în continuare, un fragment din cartea gândurilor Mamei mele, scrisă ca și răspuns la articolul meu anterior referitor la Cele Cinci Cuvinte. Poate că are o doză de tristețe ascunsă în cuvintele ei, însă mi-a plăcut modul în care se agață de orice formă de speranță, de orice amintire, pentru a trăi, a iubi și a fi fericită. Mama a fost cea care mi-a insuflat multe din credințele mele, și tot ceea ce sunt acum îi datorez ei, tot sufletul meu este modelat de cuvintele, sfaturile și învățămintele pe care mama mi le-a dat și eu le-am pus în desagă și am pornit pe drumul spre a deveni Om. Mama este persoana pe care o respect cel mai mult, o iubesc ( și i-am spus atât de rar acest cuvânt, deși îl simt mereu) și îi voi fi mereu recunoscător pentru ceea ce sunt și pentru felul în care am fost educat.
Prin urmare, acum, voi lăsa gândurile Mamei mele să curgă în cuvinte pe blogul meu:

"Ai spus că sunt puține clipele în care ai simțit fericirea. Oare știm ce înseamnă? Nu o confundăm cu bucuria?  Și eu, în multe rânduri, am spus că fericirea este o clipă care dispare imediat, înainte să o conștientizăm.  Dacă viața îți rezervă multe greutăți, când te uiți în urmă, nici nu mai dai de acele clipe de fericire, clipe stinse de furtuna anilor.
Așa gândeam. De când am rămas singură, tristețea, casa rece și goală, lipsa de activitate, mă conduceau spre sinuciderea spiritului. Gândul poate fi atât de benefic uneori! M-am uitat în casă, trei camere… păreau palate. Prea mult pentru un suflet chinuit de singurătate. M-am uitat pe fereastră. Primele frunzulițe verde crud îmbrăcau copacii pădurii. Am tresărit și sufletul mi s-a umplut de căldură, tot trupul l-am simțit cald, relaxat și ceva inexplicabil de frumos m-a trezit din negura tristeții. Nu eram singură, oriunde priveam vedeam creația lui Dumnezeu. El este cu mine pretutindeni. Disperarea, dorința de a nu mai fi au fost înlocuite de viață. Este atât de scurtă! Au trecut 50 de ani ca o clipă. Și cu toate acestea, acel moment mi-a deschis sufletul și mi-am dat seama că sunt fericită. Emoția aceea caldă, ce-ți cuprinde sufletul, te exaltă, te înalță, te renaște … este fericire.
Sunt fericită că sunt, sunt fericită cu mă bucur de încă o zi și tot ce înseamnă ea, sunt fericită când aud râsul îngeresc al unui copil, sunt fericită când văd tinerețea verzuie a pădurii, apoi transformarea ei miraculoasă în auriu, în argint, sunt fericită că am dat viață, sunt fericită la fiecare realizare a copiilor mei, sunt fericită pentru fericirea lor, sunt fericită că am părinții lângă sufletul meu, sunt fericită că undeva departe pe mare este cineva care mă iubește, sunt fericită când văd oameni mulțumiți și la rândul lor fericiți, sunt fericită când privesc măreția creației…. Sunt Fericită…
Încerc să lungesc cât pot momentele de fericire cu amintirile vieții mele, cu copilăria mea, cu imensa fericire pe care am simțit-o când mi-am ținut pentru prima dată copii în brațe, când m-am căsătorit, oameni dragi ce mi-au trecut prin viață și-au rămas în sufletul meu, amintiri frumoase legate de atâtea momente care îmi readuc fericirea în suflet.
 Cred că atunci când ești mulțumit, când te ierți, când te mulțumești cu ceea ce ești, când pe cei din jur îi accepți așa cum sunt și nu îi judeci pentru defectele lor fără a le vedea și calitățile, dar mai mult decât atât, când înveți să te accepți și pe sine așa cum ești, atunci…atunci cunoști și fericirea.
Așa am reușit eu să am insule de fericire în marea de singurătate în care înnotam. Poate pare nebunie, dar amintirea momentelor de fericire este o formă de supraviețuire și este una extraordinară. "