Copilul, singur, plânge,
Cu lacrimi pure, din suflet izvorâte,
În frig, în ger, în sânge,
El vede paradisul alb, cum se transformă,
sub ochii lui adânci,
în IAD.
Copilul, singur, se roagă,
La un Dumnezeu cioplit in zapada,
Iar dureroasa plagă,
Îi fierbe sufletul și trupul dezgolit,
şi-ncepe să se simtă,
mai iubit.
Copilul, singur, ţipă,
Spre cerul-nalt ce îi părea prea sus,
Iubirea-n suflet îi apare,
Trupul îi zvâcneşte şi se-ascunde-n lut...
mort, el găseşte-acum,
VIAŢA.
COPILUL NU MAI E SINGUR.
