Cina

Văd cerul cel albastru uşor cum se închide
Cum orizontul negru aşteaptă noaptea sumbră

Iar negura imensă sangvinic se deschide

Şi-apare tainic luna, ce e a morţii umbră.

Văd cum din lutul negru, măslinii se ridică

Ca blestemate vrăji ce prevestesc trecutul,

Durerea îi frământă, şi frunzele le pică,

Iar bocetu-animalic parcă le seacă lutul.

Văd în gradină Viaţa, o grandioasă casă

Ce străluceşte tainic, ca focul nemuririi

Şi paişpe oameni palizi, ce-s aşezaţi la masă,

Bărbaţii, o femeie, şi mielul izbăvirii.

Văd cum stăteau la masă în linişte deplină

Cum se uitau la dânsul şi se pierdeau incet

Privirea lui adâncă şi de iubire plină

Îţi pătrundea în suflet şi îţi bătea în piept.

Văd Mielul Mântuirii, şezând cu ei la cină,

Stătea în centrul mesei, ca soarele pe cer,

Şi-i lumina pe toţi cu aura divină

Şi-i încălzea, ferindu-i, de diavolescul ger.

Văd cum le-mparte tainic grozava băutură

Sucul lui Dyonisos devine ser divin

Şi ei îl pun în cupă, îl dau încet pe gură,

Şi simt cum le alină orice durere, chin.

Văd cum apoi Maria, îngenuchează greu,

Şi îşi înmoaie părul în apa născătoare,

Apoi pios îi şterge picioarele de zeu

Le mângâie cu părul şi le sărută tare.

Văd cum El se ridică, pe Iuda îl alină,

Şi îi întinde serul şi trupui lui preasfânt

Căci Iuda-i trădătorul cel fără nicio vină

El a-mplinit o lege divină pe pământ.

Dar deodată totul dispare, sunt prea mic!!!

Căci amintirea Vieţii subit mi s-a închis

Aud doar preotul şi nu mai văd nimic,

Sunt orb! Sunt prizonierul propriului meu vis!

20 aprilie 2000, Sinaia